ramă de toamnă
mi s-a
lipit o frunză de gură.
iese din
scoică şi-mi intră-n ureche
seara
plimbată de câini
pe-alei
ruginite, sub roţi de mătase,
în strune
ghimpate.
mă-mbrăţişezi,
limfă, dar eu nu-s aici:
m-a
mâncat de viu dragostea
şi
zgârie norii –
acum
sângele plimbă în mine
visul
scăpat din lanţ.
visul animalului tăiat
ştiu că
ai nevoie: lasă-mă să visez
paharul
de la marginea mesei
aşternute
până departe,
spre
firul de iarbă atins
de o
durere vecină cu-a mea.
când
sângele mi se-ntinde
ca o
voce nelocuită, îmi pari născut
să
acoperi ochii cu palma –
îngenunchează
în carne cuţitul –
cândva, visul
tău îmi vei spune.
nimic şi totul
în faţa
unui copil suferind,
amintirile
pălesc încet
ca
această zi de toamnă
care-şi
uită frunzele.
glasul
lui e o apă
subţire
ce coboară din munţi,
lovind
cu un sunet liniştitor
pietrişul
albiei mute.
şi
totuşi vine noaptea –
şi plouă
în patul lui
cu stropi
mari cât viaţa.
pictură cu apă vie
între
viaţă şi moarte-agăţată lumea-i în comă,
inoperabilă
după spărtura-n lumină.
ţinută
la aparate, învaţă să respire,
abia mai
tresare
şi eu – zile
întregi – în jurul ei tăcut
o strâng
de mână.
de
obrazul ei mă ating,
sorb un
pic de căldură –
îi picur
hrană în vine
şi
numele-i trece prin mine
ca
răsăritul prin glastra cu flori sângerii.
– aştept
să-mi spui ce-ai văzut
deschizând
ochii de cealaltă parte a vremii,
şi dacă
te-a durut.
.
