duminică, 1 septembrie 2013

cum trăieşti nu în tine, ci-n altul?


















de peste tot, nesăţioasa nevoie:
razele îşi amintesc dintr-o dată de centru,
se-ntorc şi înclină privirea  
spre cele nebăgate în seamă.

resemnarea bătrânului,
uitătura animalului speriat,
neliniştea florii
– spre care cauţi absent –
îţi scutură viaţa. şi totuşi,

scurta vreme petrecută-mpreună
e cât o nesfârşită câmpie,
în care toţi îşi aud strigat numele,

iar tu – îţi cufunzi faţa – într-un abis
unde nu-i nimic mai prejos.

3 comentarii:

stefan s. spunea...

Si florile au nelinisti!
Si noi suntem oameni...si iubim, si traim, si murim...

Felicitari pentru acest poem, dle Florin Caragiu!

Florin Caragiu spunea...

Multumesc mult, Stefan.

alexander spunea...

un final memorabil. placuta citire.