În volumul său „Biserica în actualitate și actualitatea Bisericii” (editura Academiei, 2018), ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei și Arhiepiscopul Craiovei, tratează șapte capitole de teologie dogmatică ortodoxă, legate de Biserică și actualitatea ei în lumea contemporană.
În primul capitol, intitulat „Preasfânta Treime, izvor al vieții și existenței Bisericii”, este subliniată legătura dintre teologie și iconomie, odată cu trebuința ființei umane de a depăși dimensiunea sa naturală pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, prin harul dăruit de Cel Care-i iese în întâmpinare. Ieșind din Sine prin iubire spre creația Sa, Dumnezeu se apleacă spre oameni și lumea zidită, „așteptând cu smerenie ca să fie primit și iubit” (p. 37).
Autorul pune în lumină legătura dintre alcătuirea iconică a omului și alcătuirea teandrică a Trupului lui Hristos în care omul își găsește împlinirea: „prin pecetea chipului imprimat în el, omul este chemat să ajungă în Trupul tainic al Domnului” (p. 39). Creația după chip este astfel germenele ce duce la deschiderea omului către existența după chip. Dimensiunea cosmică a chemării divine este de asemenea reliefată, întrucât „împreună cu omul și prin mijlocirea ființei umane tot cosmosul este chemat să fie îndumnezeit și cuprins în Biserică” (p. 41).
Având ca motiv al creației lor iubirea, toate au menirea de a fi „adunate prin iubire spre asemănarea cu El” (p. 42), în Biserică fiind chemată întreaga creație să participe la plinătatea firii dumnezeiești. Duhul Sfânt dăruiește Bisericii harul Învierii lui Hristos (p. 49). Autorul evidențiază întrepătrunderea ontologică între cosmos, om și Biserică, având ca fundament și model taina Preasfintei Treimi, ce-și pune pecetea asupra experienței duhovnicești, guvernate de o „logică trinitară” (p. 54).
Vedem în continuare cum „taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu e concomitentă cu taina pogorârii Sfântului Duh de la Tatăl ceresc” (p. 57). Și așa cum Duhul Sfânt, strălucind din Fiul, rămâne în El ca persoană, tot la fel, în plan iconomic, dăruirea Duhului este o prezență lucrătoare ce odihnește în Trupul tainic al Domnului (p. 62). În fapt, Duhul Sfânt ne dăruiește înfierea divină, fără a altera identitatea noastră, ci conturând-o mai bine și înveșnicind-o „în unire cu Tatăl, prin Fiul și în Duhul Sfânt” (p. 63).
De filiația divină se face părtașă întreaga creație, al cărei sens stă în dialogul iubitor cu Dumnezeu și împărtășirea de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (p. 69). Prin întruparea Sa, Iisus Hristos unește creatul cu necreatul și, mai mult, chenoza sau smerirea Sa „are ca scop ridicarea sau înălțarea omului în slava cerească a Sfintei Treimi” (pp. 70-71). Dacă omul ca microcosmos „reflectă creația în diversitatea ei”, în calitate de mediator „unește în sine toate diferențele fără a distruge identitatea lor” (p. 81). După cădere sau înstrăinarea omului de Dumnezeu, prin vocația sa personală și sobornicească, Biserica face posibilă restaurarea și înfierea omului, fiind „troposul reunificator care readuce lumea la Dumnezeu”, din interiorul ei, din omul însuși (p. 87).
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, Biserica, ca „întruchipare a cosmosului, a omului și a sufletului”, are „un caracter dinamic, comunitar și unificator” (p. 88). Dacă voința gnomică apare ca „izvor al păcatului”, voința naturală asumată de Fiul lui Dumnezeu întrupat este restaurată și mișcată numai spre Bine, unificându-se în iubire cu voia lui Dumnezeu, impropriindu-și-o pe aceasta din urmă, ca rod al rugăciunii: Facă-se voia Ta! (pp. 89, 92). Împărtășindu-se de harul Duhului Sfânt, omul devine „creație nouă”, sau plămadă a Împărăției cerurilor.
În orizontul eshatologiei inaugurate de Învierea lui Hristos, se trezește în noi simțirea pneumatică a faptului că transcendența lui Dumnezeu Cel necreat și neapropiat după ființă se împletește în mod paradoxal cu imanența sau prezența Sa lucrătoare în lume prin energiile necreate (p. 95). În taina sfințeniei, sălășluirea lui Hristos în noi și pogorârea Duhului Sfânt în inima noastră sunt nedespărțite, comunicându-se reciproc și dăruindu-ne în împreună-lucrare starea de înfiere, în care omul strigă lui Dumnezeu Tatăl în rugăciune: Avva, Părinte! (p. 103).
În capitolul al doilea, „Biserica, trup tainic al Domnului”, autorul abordează diverse aspecte ale tainei ecleziale. El remarcă dintru început că „dinamica unității în Biserică” nu conduce la un „minimalism dogmatic, dimpotrivă, la o cunoaștere aprofundată a credinței și a trăirii religioase apostolice” (pp. 105-106). Concentrând iconic taina creației sensibile și inteligibile și a omului, trup și suflet, „Biserica, prin Liturghie, participă la starea eshatologică a creației, în care întreg universul este întreg cu Dumnezeu” (pp. 107-108).
Postulat al sinaxei euharistice, Biserica subzistă în mod esențial prin Cincizecime (p. 109). Punctul central de comuniune al zidirii este firea umană a Domnului, omul sfânt devenind un „inel de legătură între cer și pământ”, prin care ordinea ierarhică a cosmosului se face părtașă la rândul ei Luminii dumnezeiești (p. 118). „Modelul existenței Trupului tainic al Domnului” este, după sfântul Ciprian, însăși „comuniunea intra-trinitară” (p. 120).
Noutate absolută și irepetabilă, Trupul lui Hristos este „Noul Legământ al lui Dumnezeu cu creația Sa” (p. 122), care-l așază pe om în „starea de jertfă” și în „comuniunea bineplăcută Preasfintei Treimi” (p. 133). Odată cu natura Sa umană, Fiul lui Dumnezeu aduce în stare de jertfă înaintea Tatălui ceresc „jertfa fiecărei persoane din Trupul Său tainic” (p. 135). Jertfa apare ca modul de transmitere a vieții celei noi de comuniune în Trupul lui Hristos (p. 136).
„Cincizecime permanentă a Duhului”, ce ne face părtași jertfei și învierii Mântuitorului, Euharistia se aduce Tatălui dumnezeiesc, dând mărturie despre bunăvoința paternă (p. 137). Fiind „o recapitulare și o cuprindere a tuturor în Domnul Hristos”, ca prelungire a Lui în lume, Biserica „ne unește pe toți, vii și adormiți” (p. 140). Concepțiile gnostice, agnostice sau intelectualiste ratează o înțelegere asupra ființe umane în întregimea ei și cu atât mai mult nu pot da seamă de cunoașterea lui Dumnezeu (p. 143), fiind nevoie pentru aceasta de o schimbare a minții și de o transfigurare prin lucrarea Duhului Sfânt, esențială în realizarea ipostasului eclezial (p. 141).
Biserica își dezvăluie deplinătatea (pleroma), ca mod al prezenței depline a lui Dumnezeu în ea și a ei în Dumnezeu (p. 150), trăind în timpul eshatologic deschis de „Pogorârea Duhului Sfânt peste comunitatea Apostolilor” (p. 152), în care euharistia Bisericii este împărtășirea cu Trupul lui Hristos cel înviat (p. 153). Plinătatea Duhului Sfânt este „locul binecuvântat din care pacea lui Dumnezeu se revarsă din abundență peste toată suflarea” (p. 156).
Experierea vieții celei noi în Hristos, marcată de „interiorizarea harului” și „sobornicitate duhovnicească”, are ca fundament atât „restaurarea chipului dumnezeiesc în noi”, cât și „îndumnezeirea omului” (p. 161). Trupul lui Hristos este o realitate eshatologică ce anticipează Împărăția; chiar dacă nu e realizarea ei deplină, ne dezvăluie prezentul în lumina iconomiei divine (p. 162), ce îndreaptă istoria spre ținta ei finală, în care puterea, binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu „se revarsă peste toată făptura” (p. 163).
Florin Caragiu
