plouă

se întâmplă să te desprinzi de imaginea ta

ca o frunză galbenă toamna

în fiecare zi auzi oameni vorbind

despre prieteni care și-au pus capăt zilelor

n-au putut face față

n-au știut că viața vrea să fie iubită

pentru ea însăși și își retrage darurile

ca să pășești în urma ei uitând de tine

cealaltă faţă a întâmplării

case sfărâmate, zăgazuri rupte,

trunchiuri târâte la vale

oameni rămaşi cu câteva lucruri

cât pot duce cu mâna

nămolul înghite de-a valma tot ce e viu

moartea se spală pe mâini

te-ntorci smulgând din absenţă

acordul răvăşit al imaginaţiei

ce face să apară un castel pe apă

nostalgia

muţi frontul, te lupţi, oboseşti

oboseşti să te lupţi

puterea ta vine şi pleacă

slăbiciunea e o floare de câmp

a-mpânzit pajiştea

departe de casa ta, de ţara ta

cineva îţi întoarce privirea spre ele

vezi pentru prima oară

ce frumos se-aşază pe lucruri aerul

lumina de seară în care chipurile familiare

ca într-o ceară-ncălzită lasă o urmă

apus

în orice făptură noaptea se-ngână cu ziua:

o-nvăluie discret în ea însăși

ceea ce o scoate din sine și-o așază

înaintea mării calme

în care se cufundă soarele tău.

o urmă de viață visează în ea

torțele unor întrebări

la auzul cărora vidul tresare,

mistuind oboseala luptei cu umbra.

cuadratura cercului

căutăm ușa cercului literaturii și n-o găsim

e închis – strigă unul

până la urmă tot prin viață se iese

spune altul care știe ce zice

afară e cald și e bine

metalul toamnei taie sub limbă aerul

și noaptea se varsă din zi 

în mers ni se-ating crucile

scot un sunet abia auzit

ne place să le ducem așa:  eu pe-a ta, tu pe-a mea

în felul ăsta nu noi le ținem – ele ne poartă

prin dragoste ca printr-o țară ruptă din trup