Logica reacțiunii și logica iubirii

 

Întoarcerea fiului risipitor

Logica reacțiunii sau logica autonomă caută justificări ale acțiunilor sale într-o imanență guvernată de înlănțuirea cauzei și efectului. Închisă în acest lanț logic, îndreptățirea actului se sprijină inevitabil pe argumente gen: “fac asta pentru că...” Stările sufletești sunt dirijate de scheme cauzale, frizând determinismul. De aici impresia de înghețare a gândirii în formule, de neputință a accederii ei la libertatea creatoare a sufletului.

Părem închiși într-un destin tragic, în care reacționăm la cele ce se-ntâmplă, fără a trăi bucuria actului liber, creator, acauzal, metanoetic, ce ne poate preschimba viața și gândirea într-o sărbătoare a ființei. Ne zbatem pe uscat, în afara logicii iubirii, care nu răspunde cu rău la rău și, mai mult, are puterea Duhului ce transformă răul în bine.

Rațiunile iubirii sau ale sufletului mișcat de dragoste depășesc cadrul unei previzibilități dictate de logica reacțiunii la stimuli, căpătând o forță creatoare de destin, inspirată de harul dumnezeiesc necreat și de însuși chipul iconic al ființei.

Singura care are acces la taina chipului divin, iubirea e, asemenea lui Hristos, ființa virtuților. Logica ei se face părtașă modului perihoretic al vieții dumnezeiești, mișcării totalității guvernate de iconomia Sfintei Treimi.

Neplafonată de schemele unei logici a talionului, iubirea poate realiza o breșă în îndreptățirea de sine ce ne face refractari lucrării lui Dumnezeu în noi. Dragostea are forța epectazei, a înaintării infinite în taină, copleșind prin deschiderea către cele sfinte formalismul rigid și arsenalul de reacții de apărare sau aversive.

Să ne deprindem, așadar, a renunța la îndreptățirea faptelor noastre rele și la justificarea celor bune, cufundând/botezând și adâncind rațiunile în necondiționatul cel după chip al iubirii. Să nu uităm să ne împărtășim mai întâi din pomul vieții/iubirii și abia apoi din pomul cunoștinței/rațiunilor, pentru a nu risca să ne trezim în afara dragostei care “nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8). Aceasta pentru că în afara iubirii logica omenească poate ascunde rațiuni contrare, căzute din dragoste. Doar logica inimii, în care iubirea devine mod de viață, cuprinzător al ființei și lumii, ne poate călăuzi de la risipitorul “Facă-se voia mea” la filialul “Facă-se voia Ta!” (Matei 6, 10; 26, 42).

Florin Caragiu

 

Rugăciune și gest iconic

Sfântul Serafim de Sarov

 

Rugăciunea nu trebuie să devină monolog, de aceea are nevoie de alternanța cu gestul iconic, starea tăcută în închinare înaintea lui Dumnezeu, în care asculți, te deschizi, primești, te încredințezi voii divine, lași pe Hristos să-ți vorbească și să lucreze în tine. O rugăciune doar mentală este insuficientă. Gestul iconic odihnește simțirea înțelegătoare a inimii. În așteptarea plină de dor ce adună în sine întreaga ființă, primim insuflarea divină, călăuzirea și mângâierea Duhului Sfânt, ce ne familiarizează cu iconomia dragostei Lui.  De aceea, rugăciunea adresată lui Dumnezeu și gestul iconic se completează reciproc în parcursul dialogal al vieții duhovnicești.

Florin Caragiu

Picătura de bucurie

 

Uneori se-ntâmplă că adânciți în gânduri și în urmărirea planurilor noastre acumulăm tensiuni care, în timp, se reflectă și la nivel psiho-fizic în încordări, dureri, tristeți, deznădejdi mocnite, și, în caz de nereușite și dezamăgiri repetate, până la pierderea apetitului pentru viață. Prezența unei absențe se instaurează în noi. Ce ingredient am omis, preocupați fiind de rezolvarea multelor noastre probleme și depășirea numeroaselor obstacole apărute pe cale?

Sfântul Apostol Iacov ne vorbește despre o bucurie în miezul ispitei primite ca încercare a credinței: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, știind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacov 1, 2-4). Am uitat să ne bucurăm de viața în sine, dincolo de orice provocări ale ei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, vâzând pe un ucenic că are tot timpul o mină gravă i-a dat canon să fie vesel. Lucrul acesta a provocat în el o schimbare, o regăsire a gustului vieții.

Odihnind inima, dragostea izvorăște bucuria mai presus de toate, arată Sfântul Apostol Pavel, când spune lui Filimon: „am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate” (Filimon 7).

Același Apostol arată că bucuria nu trebuie să lipsească rugăciunilor noastre: „totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie” (Filipeni 1, 4), spune el, mulțumind lui Dumnezeu ori de câte ori își amintește de cei pe care îi poartă în inima sa.

Prisosul bucuriei sporește, de asemeni, în bogăția dărniciei, expresie a dispoziției milostive chiar în vreme de încercare sau necaz (II Corinteni 8, 2). Mai mult, împărăția lui Dumnezeu însăși este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

Pocăința (schimbarea sau înnoirea minții), îndemna părintele Ghelasie, trebuie să fie „bucuroasă, întoarsă cu fața spre viitor”. Căci, trezind simțirea înțelegătoare a inimii, conștiința stării înaintea feței lui Dumnezeu revarsă în noi bucurie, mărturisește și Sfântul Prooroc David: „Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii; cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie” (Faptele Apostolilor 2, 28).

Odată cu aceasta, conștiința propriei meniri naște bucuria în mulțumirea adusă „Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Coloseni 1, 12).

Fiecare, la măsura proprie, are nevoie de acel dram de bucurie care să-i însenineze viața, să-i topească angoasele, încrâncenările, nemulțumirile și frustrările, făcându-l să vadă toate dezamăgirile drept ceea ce sunt: amăgiri ce-l împiedică de la împărtășirea mai adevărată cu darul lui Dumnezeu care este viața.

Florin Caragiu

Dincolo de justificări și explicații

În situații conflictuale, justificările și explicațiile au o rază limitată de aplicare. Adesea vedem că, plusând pe ele, conflictele se întețesc, cum ai pune gaz pe foc. E nevoie atunci, mai mult decât un simplu demers argumentativ, de o ieșire hotărâtă din logica antagonistă a disputei. Aceasta este motorul luptei, vălul de pe ochi ce împiedică accesul la o logică a păcii și comuniunii. Avem nevoie de un act de credință spre a depăși această încercare, avem nevoie de o transcendere a îndreptățirii de sine și a explicațiilor părut convingătoare pentru a tăia firele patimii ce ne leagă, ale cărei pricini se află pe un plan sufletesc mai adânc.

Domeniul frustrărilor, complexelor, umbrelor psihologice acționează nonliniar, în salturi sau mutații ce scapă demersului rațional local, la obiect. În aceste împrejurări, gestul iconic de asumare necondiționată a dragostei divine și de tăiere a voii de raționalizare a conflictului ajută la o depășire suprarațională a lui. În zidul impenetrabil al animozității se poate deschide o breșă prin îndelungă răbdare, iertare necondiționată, neținerea de minte a răului și asumare a erorii, chiar acolo unde nu ni se pare că nu am greșit, dar alte păcate ale noastre ricoșează în defavoarea încercărilor de stingere a conflictului. Aceasta pentru că în anumite circumstanțe conflictul poate viza nu doar o simplă verigă dezamorsabilă de către rațiune a adversității, ci însăși starea noastră de cădere în întregul ei, neputința de a face apel la o atitudine iubitoare, iertătoare, smerită, purtătoare a crucii proprii și, deopotrivă, a celuilalt.

Nu trebuie să uităm că, dincolo de rezonabilitate, suntem chemați la sfințenie, a cărei rază de acțiune trece mult dincolo de o înțelegere rațională, apelând la căile necercetate ale inimii. Pentru aceasta se cere depășită în primul rând reactivitatea pătimașă proprie, spiritul de contrarietate ce hrănește în ascuns conflictul. Omului psihic, autonom, îi este cu neputință, dar nu și celui duhovnicesc, alipit de Dumnezeu, la Care totul este cu putință și Care cercetează cele ascunse ale inimii. În împreună-lucrare cu El, rațiunea omenească se răstignește, spre a se adânci, înviată cu puterea dragostei. Doar așa putem mișca munții de patimi, prin credința lucrătoare în faptele dragostei.

Avem așadar nevoie de oprirea scindării sau războirii în noi înșine, ce hrănește nevăzut conflictul cu celălalt prin revolte, răbufniri de orgoliu și neatenția față de gânduri, cuvinte și gesturi.

Nu trebuie să uităm că logica antagonistă a animozității și certurilor are o cauzalitate globală, putând sări de la un detaliu la altul al existenței și eluda astfel orice înlănțuire de argumente cu bătaie locală, la obiect. De aceea, doar un salt de la o abordare intelectuală, mentală, la o implicare ființială, sufletească, de la rațiune la chip sau de la justificare și explicație la gestul iconic al dragostei smerite, necondiționate, în care răul nu găsește loc sau reacții contrare, poate mișca sufletul celuilalt în direcția împăcării.

Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Florin Caragiu

 

 

Prezența discretă

 

“Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Rugăciunea de taină, discretă este cheia schimbării la față a persoanei și lumii. La fel, în mijlocul lumii, prezența discretă în gest iconic, care este acea stare de spirit a întregii ființe ce trăiește cu conștiința stării descoperite înaintea lui Dumnezeu.

Logica afirmării de sine în detrimentul comuniunii este adânc înrădăcinată în reflexele noastre biologice, în memorialul moștenit genetic de la înaintași și dobândit prin păcatele noastre. Mântuitorul răstoarnă tarabele acestei logici antagoniste a lumii căzute, când vorbește despre o logicü a smereniei, căci, “oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11).

Sfântul Apostol Pavel mărturisește despre același mod chenotic al dragostei, când spune: “Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filipeni 2, 3). Trecerea la acest tropos necontrar, perihoretic al ființării este taina înnoirii noastre, căci Domnul Însuși va schimba la înfățișare cu dumnezeiască putere trupul discret al smereniei noastre, “ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21).

Îmbrăcând veșmântul de basm al smereniei (Coloseni 3, 12), te faci nevăzut puterilor vrăjmașe și afli harul (Petru 5, 5), puterea lui Dumnezeu ce se desăvârşeşte în slăbiciunea firii noastre (II Corinteni 12, 6). Prezența discretă ne face, astfel, primitori ai eshatologiei discrete, inaugurate de Hristos în Trupul Lui cel înviat. 

Florin Caragiu

schimbarea

 

ne odihnim în liniștita urmare a voii

care ne pune întâmplarea în cale,

ca pe o punte subțire peste abisuri.

pășim împinși de un dor

mai intens decât frica.

neputințele sunt, toate, cu noi,

legănând deznădejdea, ce-adoarme.

fără să știm, visul ei ne preschimbă.

Să începi cu sfârșitul

 

S-a spus despre dragoste că e cununa desăvârșirii. Este adevărat, însă ea nu se află doar undeva, departe, intangibilă, la capătul drumului, ci ne cercetează și ne călăuzește pe tot parcursul lui. Ea este cea care ne ajută să punem început bun, un gest iconic al ființei de care avem mereu nevoie, pentru a îndrepta căderile ce ne fac să rătăcim și deprinderile pătimașe devenite o a doua fire.

Se spune că în harul începător se află o pregustare a desăvârșirii, cu alte cuvinte, a dragostei ce ne dă simțul de orientare pe cale, atrăgându-ne spre țintă. În acest sens remarca părintele Ghelasie de la Frăsinei că modul cel mai bun de a începe este să începi cu sfârșitul (o pregustare a lui fiindu-ne dăruită de Dumnezeu în harul începător).

În fond, nicio virtute și niciun dar nu dau rod decât în solul iubirii celei după chipul pe care-l purtăm. Fără cea în care chipul odihnește ca într-o icoană, identitatea noastră rămâne ascunsă de noi înșine, părem un om fără-de-chip. De aceea, în lipsa iubirii calea noastră se înfundă iremediabil și trăim închiși în sine ca într-o cameră cu vedere la neant. La orice măsură duhovnicească, avem nevoie de dragoste ca de un "aluat ce dospește toată frământătura" ființei.

Spunea tot părintele Ghelasie că scrisul ebraic de la dreapta la stânga ascunde un tâlc adânc: istoria se înțelege printr-o lectură dinspre sfârșit spre început, dinspre eshatologie spre origini. Astfel, Vechiul Testament se înțelege prin prisma Noului Testament, iar semnificația legii ni se descoperă din perspectiva iubirii. Fiind alfa și omega existenței (căci Dumnezeu este Iubire, spune Sfânta Scriptură), iubirea oglindește sfârșitul în început și începutul în sfârșit, recuperând memoriile originii și eliberându-ne de memoriile contrare ale căderii, în taina eshatologică inaugurată în Trupul lui Hristos cel înviat..

Florin Caragiu

Fii tătic/mămică!

 

Părintele Ghelasie ne vorbea adesea despre chipul de filiație pe care îl purtăm și care este pecetea iconică a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ne îndemna să fim conștienți de acest chip și să creștem în el până la măsura părintească.

“Fii tătic”, îmi spunea, vizavi de comportarea față de ceilalți semeni.  Numai așa poți să ai o purtare de grijă iubitoare față de aproapele tău, după asemănarea iconomiei dumnezeiești. Să vezi dincolo de eventualele căderi potențialul de recuperare și sporire duhovnicească, să crezi și să nădăjduiești în întoarcerea lui cu fața către Dumnezeu. 

Părintele are puterea, primită de la Dumnezeu, de a se jertfi pentru copii, de a-i îngriji și iubi necondiționat, uneori de a-i mustra, pentru binele lor. Această dragoste necondiționată față de cei din jur este un gest al iubirii părintești. Nimic nu e întâmplător. Cei cu care ne întâlnim, de care auzim, care ajung pe o anume cale în conștiința noastră, ne sunt dați de pronia dumnezeiască în grijă, sunt, cum s-ar spune, în sensul preoției universale (a nu se confunda cu preoția sacramentală a Bisericii, primită prin hirotonie), “parohia” noastră. În cazul sfinților, lumea întreagă.

Nicio întâlnire nu-i întâmplătoare. Gândul tău bun, fapta ta bună, rugăciunea și închinarea ta, gestul tău cât de mic pot influența în bine pe cineva ce trece pe lângă tine, chiar fără să bănuiască nimic. Binele lucrează într-un mod cât se poate de rodnic, în chip nejefuit de slava deșartă, din anonimat.

Fii tătic, așadar, poartă-te cu ceilalți cum s-ar purta un părinte cu un copil, ca însuși Hristos cu noi toți: cu îndelungă răbdare, grijă iubitoare, dragoste necondiționată, cuvânt de îndreptare, discernământ, acțiune lucidă, jertfă de sine, cu acea micșorare de sine (chenoză) ce slujește pe celălalt, care trebuie să crească. 

Florin Caragiu

O boală ascunsă: frica de a nu rămâne în istorie

Mulți oameni care se luptă să facă în viață ceva memorabil trăiesc cu frica de a nu rămâne în istorie. Se tem că numele lor se va pierde, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea covârșitoare a înaintașilor noștri. Acest simțământ cuibărit în om generează uriașe frustrări, făcând loc unor neliniști, tulburări, invidii, îngâmfări, vanități, uri, mândrii, agresivități, deznădejdi ascunse etc., ce-i macină sensibilitatea duhovnicească. De aici vin carierismul meschin, zbaterea de a ajunge în centrul atenției publice, pentru a acumula bani, putere, faimă, relații ș.a. Se uită însă un lucru esențial: istoria scrisă de oameni nu este aceeași cu istoria lui Dumnezeu, în care, spune Scriptura, „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11). Căci Dumnezeu „celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

În ce fel se va vădi lucrul fiecăruia în hotarul înfricoșat al veșniciei? Spune Sfântul Apostol Pavel: „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte”” (I Cor. 10, 20).

Așadar, întrucât „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Ecclesiasticul 2, 5), se va întâmpla ca în spusele Mântuitorului către Sfântul Petru Apostolul: „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi” (Marcu 10, 31).

Lăcomia, mândria și slava deșartă sunt strâns legate de această frică vicleană, care pe de o parte ne motivează să fim competitivi, dar pe de alta, deformându-ne lăuntric, ne lipsește atât de modul firesc de a fi, cât și de harul cel mai presus de fire. În ispitirea de pe munte, Iisus Hristos răspunde la aceste tentații în trei rânduri: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” și „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești” (Matei 4, 4, 7, 10). Primirea revelației dumnezeiești, oprirea de la păcate și închinarea cu roadele dragostei, credinței și faptelor bune sunt remediile angoasei noastre ascunse.  Ne eliberăm de ea atunci când cunoaștem cu adevărat că „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

Să ne străduim să ne învrednicim a fi scriși în Cartea Vieții mai degrabă decât a rămâne un nume presat între filele istoriei omenești vremelnice. Nenumărați sfinți necunoscuți și oameni ai lui Dumnezeu neștiuți au făcut-o, de aceea se spune că la învierea de obște vom fi foarte surprinși în așteptările noastre, cultivate prin frica deșartă de a nu rămâne în istorie...

Florin Caragiu 

Nașterea, taină a restabilirii creației

 

Ne lovim adesea, asemenea lui Dostoevski, de întrebarea: cum de îngăduie Dumnezeu suferința copiilor nevinovați? Este mai presus de orice explicație rațională obișnuită, o taină în fața căreia mintea tace, într-o răstignire sau predare de sine voii dumnezeiești, ce dorește ca toți să se mântuiască. Înțelesurile acestui destin mesianic sunt mai presus de fire, înrădăcinate în însăși iubirea lui Dumnezeu și iconomia Sa.

În cartea sa “Dialog în Absolut” (ed. Platytera, 2007), Părintele Ghelasie Gheorghe ne vorbește despre originea dublă a omului: ca suflet creat direct de Dumnezeu pe măsura corpului moștenit de la părinții noștri. Cu alte cuvinte, sufletul nostru este creat cu puteri și daruri speciale în vederea mântuirii moștenirii corporale primite de la părinți.

Prin corporalitatea energetică moștenită, ce are nevoie de restabilire și ridicare din păcat, suntem suflete înrudite cu specificul părinților. Sufletele înzestrate cu menire de mântuire au menirea reîntoarcerii la Dumnezeu și împletirii cu iubirea Lui, spre a participa la taina reînvierii creației. “Dumnezeu ne dăruiește nouă, copiilor, odată cu sufletele și puteri speciale de mântuire și reînviere la starea adevărată de creație care, de asemenea, răspunde lui Dumnezeu cu iubire și recunoștință”.

Este răspunsul la întrebarea nedezlegată a lui Dostoievski, cu privire la suferința copiilor în raport cu iubirea lui Dumnezeu: cum poate El să creeze un suflet nevinovat într-un corp păcătos și bolnav? În sens creștin, arată părintele Ghelasie, aceasta nu este o condamnare, ci o taină a destinului hristic de mântuire: “După cum Domnul Hristos vine nevinovat și ia păcatele lumii în vederea salvării ei, ca act de dăruire și supremă iubire, tot așa fiecare suflet nou este creat cu destin hristic de mântuire a părinților lui”.

Memoriile căderii difuzează în suflet prin corpul înzestrat cu moștenirea părintească. Sufletul meu le primește ca pe o cruce în vederea curățirii lor, fiind creat cu daruri speciale de suflet tocmai în vederea crucii de moștenire primite de la părinți. Copilul nu este un condamnat al păcatelor părinților, ci un mântuitor al lor în împreună-lucrare cu Dumnezeu. “Iubirea poate lua suferința nu ca pe o nedreptate, ci ca pură iubire ce se depășește pe ea însăși”.

Dăruirea de sine a copiilor întrupează iubirea lui Dumnezeu și așa este cu putință ștergerea păcatelor. Depășind egoismul propriu, trecând peste suferința generată de păcate străine, omul se urcă la Dumnezeu cu iubire de jertfire hristică pentru părinții săi și așa ajunge demn de chipul de fiu al lui Dumnezeu și un copil mântuitor al părinților săi.

„Doamne, mă înfricoșează acest dar de menire de taină, / Tu îmi ceri să fiu menire mântuitoare, / Tu îmi ceri să port această cruce-podoabă”.

Taina acestei restabiliri a creației din cercul vicios al căderii, spune părintele Ghelasie, este “iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu ce dăruiește puteri de mântuire sufletelor copiilor”.

Florin Caragiu