În situații conflictuale, justificările și explicațiile au o rază limitată de aplicare. Adesea vedem că, plusând pe ele, conflictele se întețesc, cum ai pune gaz pe foc. E nevoie atunci, mai mult decât un simplu demers argumentativ, de o ieșire hotărâtă din logica antagonistă a disputei. Aceasta este motorul luptei, vălul de pe ochi ce împiedică accesul la o logică a păcii și comuniunii. Avem nevoie de un act de credință spre a depăși această încercare, avem nevoie de o transcendere a îndreptățirii de sine și a explicațiilor părut convingătoare pentru a tăia firele patimii ce ne leagă, ale cărei pricini se află pe un plan sufletesc mai adânc.
Domeniul frustrărilor, complexelor, umbrelor psihologice acționează nonliniar, în salturi sau mutații ce scapă demersului rațional local, la obiect. În aceste împrejurări, gestul iconic de asumare necondiționată a dragostei divine și de tăiere a voii de raționalizare a conflictului ajută la o depășire suprarațională a lui. În zidul impenetrabil al animozității se poate deschide o breșă prin îndelungă răbdare, iertare necondiționată, neținerea de minte a răului și asumare a erorii, chiar acolo unde nu ni se pare că nu am greșit, dar alte păcate ale noastre ricoșează în defavoarea încercărilor de stingere a conflictului. Aceasta pentru că în anumite circumstanțe conflictul poate viza nu doar o simplă verigă dezamorsabilă de către rațiune a adversității, ci însăși starea noastră de cădere în întregul ei, neputința de a face apel la o atitudine iubitoare, iertătoare, smerită, purtătoare a crucii proprii și, deopotrivă, a celuilalt.
Nu trebuie să uităm că, dincolo de rezonabilitate, suntem chemați la sfințenie, a cărei rază de acțiune trece mult dincolo de o înțelegere rațională, apelând la căile necercetate ale inimii. Pentru aceasta se cere depășită în primul rând reactivitatea pătimașă proprie, spiritul de contrarietate ce hrănește în ascuns conflictul. Omului psihic, autonom, îi este cu neputință, dar nu și celui duhovnicesc, alipit de Dumnezeu, la Care totul este cu putință și Care cercetează cele ascunse ale inimii. În împreună-lucrare cu El, rațiunea omenească se răstignește, spre a se adânci, înviată cu puterea dragostei. Doar așa putem mișca munții de patimi, prin credința lucrătoare în faptele dragostei.
Avem așadar nevoie de oprirea scindării sau războirii în noi înșine, ce hrănește nevăzut conflictul cu celălalt prin revolte, răbufniri de orgoliu și neatenția față de gânduri, cuvinte și gesturi.
Nu trebuie să uităm că logica antagonistă a animozității și certurilor are o cauzalitate globală, putând sări de la un detaliu la altul al existenței și eluda astfel orice înlănțuire de argumente cu bătaie locală, la obiect. De aceea, doar un salt de la o abordare intelectuală, mentală, la o implicare ființială, sufletească, de la rațiune la chip sau de la justificare și explicație la gestul iconic al dragostei smerite, necondiționate, în care răul nu găsește loc sau reacții contrare, poate mișca sufletul celuilalt în direcția împăcării.
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu