Crucea – legătura dragostei

 

Crucea era văzută în antichitate ca un blestem. În creștinism, sfințită prin învierea lui Hristos, devine icoană a învierii. Prin cele două brațe ale sale ea închipuie legătura dragostei. Verticala leagă Dumnezeu și creația, iar orizontala, umanitatea și, în general, făpturile create, îngeri, natură și oameni, întreolaltă.

Fiind un simbol al totalității, crucea are și semnificația unei îmbrățișări ființiale a alerității. Crucea învierii nu mai este o imagine mohorâtă, ci una pătrunsă de lumină, pace, bucurie, în care plenitudinea își află locaș. La părintele Ghelasie, orizontala crucii zugrăvește iubirea Sfintei Treimi, cea fără umbră de schimbare, iar verticala, pogorârea dumnezeiască sau taina întrupării lui Dumnezeu în lume, și totodată urcușul duhovnicesc sau taina întrupării creației în Dumnezeu.

Există la părintele Ghelasie și o formă a rugăciunii inimii în chipul crucii, după model liturgic, în care inspirația coboară pe verticala crucii odată cu cuvintele “Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”, ca o primire a prezenței Lui în sine de la Duhul Sfânt, iar expirația se săvârșește pe cuvintele „miluiește-ne pe noi”, cu atenția trasând orizontala de la umărul drept la umărul stâng, ca o adunare de sine și a lumii în locașul inimii, unde invocăm pe Duhul Sfânt să lucreze prefacerea în mădulare ale Trupului lui Hristos cel înviat și să înalțe creația împreună cu El la Tatăl dumnezeiesc.

Florin Caragiu