Despre slava deșartă (1)

 

Risipind atenția în toate direcțiile spre a plăcea oamenilor, slava deșartă ne face insensibili la mișcările conștiinței și lipsiți de raza ei călăuzitoare ce face să rodească dragostea, smerenia și discernământul.  Această patimă  e calul troian care, primit fiind înăuntru de paznicul inimii care este mintea, face o breșă în cetatea virtuților, prin care năvălesc vrăjmașii și o cuceresc.

Astfel, ne întoarce privirea de la dragostea de Dumnezeu și de oameni spre un sine făcut idol, fiind chiar viermele din miezul mărului din care, gustând, privirea lui Adam s-a abătut de la cunoașterea în lumina harului și a cunoscut stricăciunea. Așa generează în om iluzia autoîndumnezeirii, printr-o cunoștință în care binele este amestecat cu răul și care e înstrăinată de dragostea divină.  

Slava deșartă strecoară în orice virtute nepăzită de smerenie germenii fățărniciei, împiedicând apropierea lăuntrică a împărăției lui Dumnezeu prin pocăință sau schimbarea minții (metanoia). Ea este tronul pe care și-l făurește mândria în amăgirea sa că poate fi asemenea lui Dumnezeu fără Dumnezeu.

Remediul acestei patimi este închinarea către Dumnezeu și slujirea smerită prin faptele dragostei, săvârșite cu credință. Slava deșartă, dimpotrivă, este închinare la demoni. “Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești”, răspunde Mântuitorul la ispita diavolului, care “I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor”, spunându-i că i le va da, dacă va cădea înaintea sa și se va închina lui (Matei 4, 8). Micșorându-se pe sine să facă loc în sine lucrării lui Dumnezeu, cel smerit e înălțat în cerul dragostei divine. Mărindu-se, însă, pe sine, robul slavei deșarte cade din har, dus în ispită de o lumină înșelătoare, sub înrâurirea căreia omul, simțindu-și instinctiv găunoșenia, capătă deprinderea ascunderii de Dumnezeu.

Slava deșartă ne face orbi la suferința celuilalt. Zâmbetul ei fals nu încălzește pe nimeni. Face binele doar de ochii lumii. Ca să dea bine, să se împăuneze cu el. Îl trâmbițează peste tot, poftind laudele. Nu suportă criticile, fie și constructive, cu atât mai mult ocările. Când nu primim recunoaștere la măsura imaginată ne aruncă în întristare sau chiar deznădejde. Faptul că darurile sunt împărțite o nemulțumește, i se pare că toate i se cuvin și împinge la bârfă, clevetire, invidie față de cei mai bun decât ea, în loc să se folosească de darul lor spre propria sporire duhovnicească.

Un alt remediu al ei este amintirea păcatelor (nu ca autoflagelare, ci în modul pocăinței bucuroase, întoarse cu fața spre viitor, ne spune părintele Ghelasie de la Frăsinei) unită cu gestul de închinare și invocarea milostivirii lui Dumnezeu și acoperământului Preacuratei Sale Maici.

Căutând o punere în lumină cât mai favorabilă a omului vechi, netransfigurat, slava deșartă oferă surogate de virtuți, odată cu justificări ale patimilor ce colcăie sub o aparență fastuoasă. Înăbușind omul nou menit se nască în noi, are spiritul lui Cain ascuns sub travestiul înfățișării lui Abel. Părerea de sine și îndreptățirea de sine sunt gărzile ei de corp.

În afară lăudându-se și trufindu-se, înăuntru e totuși plină de spaimă în fața morții, presimțind nelămurit demascarea inevitabilă la dreapta Judecată, în priveliștea lumii. Căci subminând toate virtuțile în ascuns, ne face străini de ființa lor, care este dragostea lui Hristos ce caută să se întrupeze în noi. Luminoasă la arătare, slava deșartă ne face orbi la chenoza iubitoare a lui Dumnezeu și ne împiedică s-o urmăm prin dragoste nefățarnică și dăruire de sine necondiționată. Ea e ca o gaură neagră ce absoarbe energiile celor din jur spre mărirea de sine, în loc să le dăruiască pe ale sale spre sporirea în bine și luminarea chipului celorlalți.  

Are două fețe, una cosmetizată, ce mimează binele în absența împărtășirii cu el, cealaltă bolnavă și desfigurată, ce se ferește de ochii pătrunzători ai dragostei care vede pe cele ascunse. Străină de firescul creat bun, se ascunde înăuntru unei normalități în care neghina răului este amestecată cu grâul binelui, înăbușindu-l. Bazându-și tacticile pe minciună și disimulare, slava deșartă alungă din noi Duhul Adevărului ce ne descoperă așa cum suntem. Iar lipsindu-ne de mângâierea Lui, ni se face o adevărată urâciune a pustiirii sufletești.

Florin Caragiu