Florin Caragiu: Aici totul e viu / Recenzie de Valeria Manta Tăicuţu

Florin Caragiu (născut în 1969 la Ploieşti), absolvent al Facultăţii de Matematică şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Bucureşti, după ce a publicat un număr impresionant de articole de specialitate şi de traduceri, precum şi volumele „Cuviosul Gherasie Isihastul” (2004) şi „Antropologia iconică” (2008), debutează în poezie cu volumul „Catacombe. Aici totul e viu” (Editura Vinea, 2008). Volumul a fost deja distins cu marele premiu la Galele „Ion Vinea”, ediţia a XVII-a, din juriu făcând parte Mihai Gălăţanu, Ion Lazu şi Nicolae Tzone, ceea ce reprezintă, indiscutabil, o performanţă pentru un debutant.

Primele grupaje de versuri au o notă temperat-lirică, ce însoţeşte meditaţia asupra condiţiei umane, în timp ce ultimele grupaje experimentează atât ermetismul de tip barbian, cât şi aşa-numitul „jam session” / poezie interactivă în care actanţi poetici diferiţi îşi împletesc vocile şi improvizează pe o temă dată (a se vedea „jam session cu Monica Lassaren”, „jam session cu Dan Cârlea” sau „jam session cu Aida Hancer”).

Discursul pe care-l construieşte Florin Caragiu ignoră senzorii actuali de receptare, atâta vreme cât sistemul de semne poetice selectat pentru a deveni limbaj poetic se îndepărtează de banal şi argotic, de moda expresivităţii de tip epidermic / sexual, în favoarea poeticităţii pure. Obiectul şi subiectul poeziei coincid, poetul ca instanţă enunţătoare impersonală practic nu există, iar eul liric, pe deplin conştient de posibilităţile lui de expresie / construcţie, utilizează inserţia autoreferenţială ca pe o trecere lirică de la genul proxim la diferenţa specifică: „o coajă de pâine / şi aburul ce se lasă desenat / pe muchiile tălpilor / în casa cu multe camere // în fiecare dintre ele dibui / un semn aproape familiar / legat cu o fâşie de singurătate / frigul împărţit în bucăţi mici / înghesuie între noi fiinţe şi lucruri” („pe jumătate îmbrăţişaţi”).

Tematic, iubirea şi relaţia cu divinitatea ocupă locul cel mai important în volum, cu observaţia că poetul îşi proiectează simţirea / trăirea nu într-o lume de obiecte, ci într-una a conceptelor, a spiritului, a esenţelor. Linia ontologică a eului liric are proiecţie ascendentă, dematerializarea / decorporalizarea fiind operaţiile fundamentale în construirea discursului poetic: „când totul se prăbuşeşte în ochiul deschis / să te simţi iubit de jur-împrejur / fără să ai nevoie de vreo evidenţă // fără a rupe din scoarţa copacilor / o fâşie să-ţi acoperi / gaura din piept // ca şi cum n-ai face decât // să-l iubeşti pe cel de lângă tine aşa cum e el, / peste tăietura din suflet şi trup / adormită // sub un strat de iertare / ca pielea / crescută în urma unei arsuri” („întretăiere”).

Pe de o parte, Dumnezeu este căutat / găsit înlăuntru, ca dimensiune orfică / spirituală, drumul spre el fiind invers celui îndeobşte ales de eul comun: „mă deschizi din lăuntru ca pe o rană abia cusută / după un joc cu cioburi colorate / nu ştiu să mă apăr mă întind doar pe jos / să aud arcuşul viorii peste urmele lui Dumnezeu” („răspântii”). Pe de altă parte, în spiritul moralei creştine, poetul se simte, împreună cu iubita lui, ca făcând parte din corpul cosmic al lui Dumnezeu, sacralizat prin aspiraţii şi prin viziune, ca şi prin intensitatea sentimentelor: „În mâna ta dreaptă şi-au făcut cuib / rândunele, dar tu deretici mai departe / văzduhul îngenuncheat, şi fără să uiţi / să prinzi cu lasoul iepurele de foc, / împământeneşti nesomnul în rugă. // striveşti între palme clarobscurul / şi-i porţi mireasma în azilul ambulant / în care prima zăpadă înghesuie jivine inocente, / cu fiecare mătănie scoţi din dărâmături / irisul înierbit al iubirii” („azilul”). Sacrul poate fi decelat în ţesătura oricărui poem, dar, cu deosebire, în câteva elegii cu decorul realizat în manieră impresionistă: „Împrejmuit de şanţuri, cu ziduri crenelate şi maşini de război, / inexpugnabil se-nalţă castelul sub ţipătul scurt al pescăruşului / umbra unui copil izbucnind în plâns, obrazul lui şters de vânt / şi mâna verzui-înspumată ducând cu ea fără urmă acest nisip - / din toate rămâne doar cât încape într-un pumn ce n-are putere / să se-nchidă, când tălpile goale aprind culorile amurgului. // Ţi-am pus în palme lumina ca pe un pui de rândunea / căzut din cuib, sub mângâieri tremurând cu bătăi de inimă iuţi / Nu vrea să mănânce, tânjeşte după cuibul albastru... // soarele zboară aproape de noi cu o nelinişte maternă” („castelul”).

Spaţiul în care iubirea conotată ca joc, inocentă şi zburdalnică, se desfăşoară, este unul eteric, al serafimilor / heruvimilor, iar timpul, măsurabil în eoni, este scos de sub povara ciclurilor terestre: „Mă caută furtuna de nisip în braţele tale pe-nserate, / răsucit în nealb ca o filă aprinsă la un colţ / Cu răsuflarea tăiată îngropăm lumina în acele brazilor // Câte-o umbră pe-aproape, uitată între buze rumeguş, / suspină după mâna ce i-a desprins aripile. // ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, / până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, / lovind ca o ciută rănită apa” („furtuna”). Într-o „nichitiană”, tensiunea dintre semnificant şi semnificat pare a fi redescoperită: „lumea se crăpase ca o coajă de ou, cuvintele fugeau / şi ploua cu privirea lui Dumnezeu”. Distanţa dintre ochi şi inimă, adică dintre două modalităţi de cunoaştere (empirică, prin analizatorul vizual, şi mistică, implicând sentimentele) este distanţa dintre credinţă şi tăgadă, dintre speranţa în mântuire şi teama de neant: „fascinaţi de vraja nimicului am înghiţit moartea / şi ne-am dizolvat în propria umbră / nu mai putem umple cu trupul / distanţa dintre ochi şi inimă” („pogorârea la iad”).Moartea primeşte definiţii în care metaforele par preluate din vechile cărţi bisericeşti: „moartea-i un bloc de piatră / şlefuit de numele abia rostit” („semn”); „moartea e un fulg de zăpadă / stins între buze şi pleoape, când, fără adăpost, / ne ghemuim în palmele lui Dumnezeu” („tunelul”); „moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul” („aurire”). Ca şi moartea, viaţa stă sub semnul curgerii, al transformării în altceva: a trăi înseamnă a scrie, dar şi a citi / interpreta un scenariu pregătit anume pentru tine, de la care nu te poţi abate: suntem destul de aproape de vechiul motiv ale lumii ca teatru, şi de ideea cuprinsă în versul eminescian „alte măşti, aceeaşi piesă”: „viaţa e adesea o ciornă / pe care mâzgăleşti frânturi dintr-o lecţie / învăţată pe jumătate // când şi când într-un acces de supărare / o mototoleşti şi o arunci prin preajmă / dar cuvintele ies din ea ca un muşuroi de furnici / şi se întorc la tine // iar ea se întinde ca un copil ce se trezeşte / încă o dată înainte s-adoarmă, / ca să soarbă sfârşitul poveştii / pe care întotdeauna îl scrii // direct pe curat” („ciorna”).

Poemele din primul grupaj - cel pe care l-am considerat temperat-elegiac - trădează un efort de limpezire a expresiei şi de creare a unui limbaj poetic personal. Desprinderea de simbolurile mistice, de miturile biblice şi de tonalitatea – uneori de predică duminicală – se face treptat, pe măsură ce eul liric devine, aşa cum era şi firesc, centrul propriului univers. Descoperirea sinelui, a profunzimilor şi a dinamismului său, dau poeticitate discursului: „uneori ne azvârlim atât de adânc unul în altul / că numai Hristos poate să ne scoată vii / Îl aşteptăm juliţi la încheieturi / mânjiţi de luturi colorate // soarele face bucle în ceaţa lăptoasă / strada îşi ondulează intrările // oamenii se uită miraţi / la exerciţiile noastre de moarte // şi aruncă în noi cu nori” („bucle”).

În cel de-al doilea grupaj, cel care experimentează jocul intelectual de tip barbian (uneori frizând ermetismul), Florin Caragiu este mai vulnerabil, poate şi pentru că discursul devine arid: „Cantor era convins că numerele transfinite / i-au fost şoptite de Dumnezeu / ştia că vor veni asupra lui necazuri / care îi vor adânci bucuria / Kronecker gândea că numerele iraţionale nu există // ajuns aici cauţi ceva care să te surprindă / un şir de infinituri ascunse după un titlu scris cu roşu, / deliberat inducător în eroare, / care nici măcar nu indică lucrul cel mai semnificativ / puterea continuumului / inconsistenţa mulţimii tuturor mulţimilor / sau libertatea de a urma Adevărul / oriunde te-ar purta lumina descinsă” („alefuri”).

De cele mai multe ori însă, la confluenţa dintre religie şi matematică poetul ştie să găsească un loc geometric numit poezie: „cele mai frumoase poezii apar / după ce poeţii îşi termină de scris versurile / şi se întind pe covor / cu faţa în jos şi braţele desfăcute // tavanul devine albastru transparent ca un cer / neverosimil de aproape / nici nu-şi dau seama când camera se umple / de un fum mai limpede ca aerul // se trezesc pe covorul aprins / şi-l acoperă cu trupul până ce flacăra se stinge // pe jos nu rămâne decât o gaură / iar în ei un gol în formă de cruce / loc de veci / lui Dumnezeu şi lumii / îmbrăţişaţi” („forme”).

Apărut în revista Diagonale, nr. 2/2008, p. 10.
http://revistadiagonale.sufx.net/arhiva_nr2.htm (vizualizat la 21. 07. 09)