Perspectiva inversă - recenzie de Amadeus

Nu e întâmplător faptul că, în calitate de autor de poezie religioasă creştină, Florin Caragiu e şi un teolog pasionat, cu respect pentru dogmatică. În cazul lui, poate aparent paradoxal, acest fapt nu-i dăunează poeziei, ci, s-ar zice, îi este benefic.

În volumul „Catacombe. Aici totul e viu” (ed. Vinea, 2008) îl vedem pe acest poet însetat de experienţe autentice şi decisive, ferindu-se cu ingeniozitate de spectrul extremelor binecunoscute, ce au ameninţat dintotdeauna poezia religioasă făcând-o, nu de puţine ori, să sucombe într-un aer inautentic dintr-un punct de vedere artistic.

Aceste extreme sunt, pe de o parte, spiritualismul descărnat, de care ţine extrema simplificare axiologică a spaţiului, împărţit în „sus” şi „jos”, corespunzând cerului şi pământului, şi, pe de altă parte, este vorba de „tabloul religios” pictat în maniera artei naive, frecventă, de pildă, la „Gândirea”. Vasile Voiculescu îl vedea, bunăoară, pe Dumnezeu ca pe un bătrân boier trupeş, gospodărind pe lângă porumbeii lacomi de grăunţe.

Depăşind spectrul unui alegorism facil de care erau pândite primele sale încercări poetice – şi aceasta se întâmplă oricând cel dedicat scrisului e preocupat mai mult de cuvânt ca vehicul al ideii, şi prea puţin de limbaj, alegoria fiind modalitatea cea mai simplă de legătură între idee şi verb – poetul arată o maturitate artistică cu reuşite notabile în acest volum de debut, a cărui noutate, chiar, în ceea ce priveşte modul de asimilare artistică a unei viziuni religioase – se cere remarcată.

Poetul se află în căutarea acelui loc de maximă productivitate poetică unde problematica religioasă (adesea, implicită) şi savoarea imanentă verbului poetic, evidenţiată ca atare, se potenţează şi se adâncesc reciproc. Aici, un fenomen rar ţinând deopotrivă de calitatea trăirii şi de viaţa cuvântului atrage atenţia cititorului obişnuit să nu dea crezare că astfel de „aliaje miraculoase” între „monahia” vieţii şi poezia ei pot fi – şi încă prin excelenţă – în anumite condiţii posibile. Contrar a ceea ce se opinează, de regulă, se poate observa – şi din lectura pe care am propus-o – că pentru metabolismul cuvântului poetic, realitatea de natură religioasă (sfera sugestiilor legate de Dumnezeu, iad, înger, smerenie, inimă ş.a.m.d.) nu constituie un corp străin, şi nici măcar o hrană indigestă, respinsă cu mai mare sau mai mică violenţă de organismul textual „binefăcut” poetic. Există o stare de lucruri fericită când, dimpotrivă, religiozitatea, tocmai ea, îşi manifestă rolul de a proteja viaţa cuvântului, opunându-se, deşi la modul neostentativ, tocmai „ieşirii din limbaj”, pe care o acuză imanentiştii textualişti, arătând cu degetul către – probabil – o pseudopoezie religioasă, vinovată – după ei – de această subminare a puterilor proprii cuvântului poetic, doar pe motivul că este o poezie religioasă, spun tot ei. Aceasta nu-i întotdeauna adevărat.

O poezie religioasă bine scrisă stă în picioare graţie calităţii pe care o are atmosfera de subînţeles religios, insinuată cu o forţă apriorică, astfel încât, în acest caz, nu se mai poate pune problema dirijării din umbră a opţiunilor.
Autorul atinge astfel de momente de graţie, în ceea ce face, după arta poetică a unei „perspective inverse”. El reuşeşte să lase impresia că religia izvorăşte din lucruri, din cuvinte, în mod natural – respirând taina actului creator divin – ceea ce explică şi faptul că nu cultivă o anume agresivitate „la modă” a limbajului (chit că devenită ea însăşi „sistematică” şi chiar draconic-selectivă, dar asta-i o altă problemă), dar nu întrucât şi-ar reprima anumite impulsuri „prea” vitaliste, ci tocmai întrucât nu mai există o cenzură. Prin urmare, în această poezie, în momentele ei de reuşită, remarcăm asimilarea organică în text a sugestiilor religioase şi, prin însuşi faptul că ele participă cât se poate de natural la metabolismul intim ce îi este specific cuvântului poetic, observăm că de fapt această simbioză constribuie la a menţine vie însăşi bucuria apriorică de a cuvânta poetic, sporind puterile imanente limbajului.

Din perspectiva acestui tip de poezie trebuie pledat pentru o estetică a bucuriei, cu sens totalizator pentru viaţa cuvântului. Aşa-numita estetică a disperării de fapt, în fond, fragmentează viaţa acestuia şi nu pledează din interiorul ei. Dar nu e locul aici pentru demonstraţii lungi şi argumentări complexe. Cert este faptul că raportul dintre gândirea critică referitoare la poezie şi facerea poeziei de către poet, care este un proces semiautomat, a fost şi este adesea răstălmăcit, cu repercusiuni negative asupra receptării poeziei şi chiar asupra facerii poeziei. Cu atât mai mult au loc distorsiuni de acest gen în conştiinţa critică actuală aplecată asupra cuvântului, înţeles de regulă ca ficţiune şi nimic mai mult (excepţiile, evident, confirmă regula). Acest verdict seamănă izbitor cu o „antepronunţare” şi nu decurge din însăşi natura lucrurilor. De ce? Conform lui, întoarcerea cuvântului asupra propriei fiinţe întâlneşte „nefiinţa” (conştiinţa ficţiunii factice, a jocului de limbaj) şi acest vid nu este defel propice fericirii substanţiale, cu adânci resorturi pre-reflexive, la care ne-a chemat să participăm, cu momentul ei auroral, poezia.

Demersul unei critici simpatetice, care acţionează din lăuntrul poeziei şi recurge la mijloacele ei, este o alternativă critică menită să depăşească – într-un fel – acest nod de incompatibilităţi pe care tocmai l-am evidenţiat. Urmare a acestuia, pot fi descrise cel puţin două tipuri de fenomene contradictorii în sine, axate pe neînţelegerea raportului dintre verb şi realitate, care, în felul cum e dat, acţionează inter-scurtcircuitant.

Pe de o parte, îi avem pe aşa-zişii imanentişti textualişti, cei care ştiu să folosească şi folosesc din plin puterile cuvântului – până la un punct, cel în care cuvântul se vede pe sine ca nefiinţă, ca joc de cuvinte, ceea ce aruncă o gravă umbră asupra încrederii în text – premisă pre-reflexivă a fericirii prin cuvânt. Practic, substanţa poeziei moare mâncată de viermele criticii deconstrucţioniste şi totul se reduce în final la o senzaţie inconsistentă şi la un sentiment foarte banal de „de-realizare”. O astfel de „ieşire din limbaj”, atât de agresivă, nu mai poate găsi o cale de întoarcere. Or, ideologia este mormântul poeziei. Ele nu vorbesc acelaşi limbaj, al unei posibile şi dezirabile circularităţi între raţiune şi trăire, între lumea de dincoace şi cea de dincolo de cortină.

Pe de altă parte, cei care se încred într-o realitate substanţială exprimată sau sugerată de cuvinte, nu folosesc, de regulă, puterile limbajului şi cad în ideologizare şi alegorism facil.

Poezia religioasă e de regulă foarte conformistă în ceea ce priveşte folosirea limbajului. În aceste cazuri, nefiind mobilizată forţa pre-reflexivă a cuvântului, nu ne putem aştepta la o trăire plenară în materie de poezie.
Idealul greu de atins ar fi ca însăşi dinamica limbajului poetic să nască din scânteierea sinapselor ei sentimentul sau cuvântul religios, astfel, articulate organic la corpul textual. În bună parte din textele scrise de Florin Caragiu acest lucru chiar se întâmplă.

Atmosfera de apriorism religios în care se scaldă poezia la care facem referire ajută mişcării circulare între verb şi viaţă, fericirea şi nădejdea potenţându-se reciproc, ca între două ferestre larg deschise curenţi vii de aer continuând să mişte roata sugestiilor inepuizabile, cu elanuri ritmate în crescendo tainic. În acest punct, aşteptările poeziei se adapă subtil din promisiunile vieţii.

E important de subliniat faptul că o poezie religioasă de calitate se face remarcată mai ales printr-o siguranţă a tuşeului care trasează fizionomia realităţii ce ne este propusă, astfel încât această realitate să poată fi prezentată ca una apriorică – nu o invenţie, nu o ficţiune, ci un dat obiectiv în trăire. Ei bine, la această calitate a trăirii şi premisă esenţială a unei bune situări poetice, într-un atare context, poetul de care ne ocupăm accede prin „apriorismul” dogmelor creştin-ortodoxe pe care şi le asumă ca atare. Astfel, în poezie, ele sunt pământul în raport cu care, pornind de la care paşii cuvintelor încep să sune consistent, pentru că au pondere gravitaţională. Poezia care începe prin a chestiona existenţa lui Dumnezeu (şi să ne gândim numai la Vasile Voiculescu, care exclama: „Tu eşti prea sus, lumina de la tine/ Îmbătrâneşte ca s-ajungă pân’ la noi”) sucombă din lipsă de atmosferă, prin definiţie atmosfera poetică fiind dată a priori, nu a posteriori (postreflexiv, dubitativ).

În materie de poezie religioasă, inacceptabilă astăzi este poezia îndoielii, care înainte de a ajunge la aer încearcă să-l respire cu plămânii raţiunii subiective.

Dublat de un teolog rafinat, şi ca poet Florin Caragiu porneşte din plină taină euharistică, din lăuntrul fenomenelor, adept şi trăitor al „perspectivei inverse”. Pentru a înţelege cât mai intuitiv ce înseamnă perspectivă inversă, în artă, ne gândim la muzica lui Mozart, nu în ultimul rând. El nu forţează profunzimea, din lăuntrul profunzimii. Nu desparte suprafaţa de adâncime. Se încrede în zâmbet. Nu se încruntă. Nu insistă. Nu se teme că se repetă. Nu ocoleşte locurile comune. E foarte degajat. Nu oboseşte. Nu caută noul cu orice preţ. Noutatea survine neprevăzut, când receptorul e deja anesteziat, în stare de semitrezie. Atunci ea este dată în curgerea ei naturală, ontologică, „insesizabilă”, nu ca o găselniţă sau o forţare a naturii. Efectul e miraculos. Abisul ţine o secundă. În acest punct dacă s-ar insista, sugestia ar fi inversă: recăderea în vechea stare de lucruri, pentru că numai din interiorul ei se poate forţa – şi, astfel, rata – ieşirea. „Nimic forţat în muzica lui Mozart” – e una din calităţile ei miraculoase, unanim recunoscute. „Nicio ieşire...”, sună şi comentarea ei ironică.

De regulă înţeleasă şi practicată ca o poezie a transcendenţei, a extremei spiritualizări, poezia religioasă e menită să sucombe din start din pricina fatalei ei poziţionări: aceea a unei perspective exterioare, de la distanţă, care este, însă, inadecvată în practica poeziei ca artă a cuvântului. Ceea ce poate fi remarcat ca o calitate reală a poeziei pe care o prezentăm acum este mutaţia de perspectivă, libertatea de mişcare a textului, mobilitatea micilor sau marilor sale articulaţii, într-o poezie creştină în primul rând prin atmosfera sa.

Înrădăcinarea ei în taina creştină a Întrupării ajută această artă să respire cu simţuri „iconizate”, cu o fiziologie împăcată, cu vocaţia omenescului şi a smereniei. Secretul marii poezii constă în ştiinţa de a vorbi din interiorul unei stări de lucruri, ceea ce poate fi un paradox, în cazul experienţei religioase. Însă dacă prin cuvânt avem acces la lucruri, acest paradox încetează, sugestia mişcării cuvântului fiind impusă deopotrivă ca text şi ca viaţă.