Florin Caragiu debutează în poezie la vârsta când Eminescu murea. Aceasta nu este, evident, un argument în ceea ce priveşte valoarea poeziei sale. După ce a trecut prin labirinturile matematicii, fiind şi foarte bun, ca „fost olimpic”, cum se prezintă în Cv-ul de la sfîrşitul cărţii Catacombe. Aici totul e viu Editura Vinea, 2008, carte premiată la cea deXVII-a ediţie a „premiilor vinea”, studiind şi la Dortmund, cu o bursă „Tempus”, între 1993-1994, absolvind între timp şi facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, este acum directorul Editurii Platytera, scriind şi două volume de carte religioasă Cuviosul Ghelasie Isihastul şi Antropopogia Iconică. Ocarte de vizită destul de impresionantă pentru un debutant în poezie. Ce este curios este faptul că, deşi om matur, se învîrte în cercul poeţilor-elevi, cum ar fi Aida Hancer, căreia chiar îi dedică nişte poeme în carte, sau în cel al altor poeţi debutanţi, discreţi, cum ar fi Dan Cârlea sau Dana Banu. Dar nici acest lucru nu este de mirare, avînd în vedere tonul poeziei sale, absolut diferit de cel al poeţilorde ultimă promoţie, mai toţi trecuţi prin filtrele juriului Editurii Vinea.
La o primă lectură Florin Caragiu pare a scrie o poezie a demistificării simbolurilor, în inversă abordare faţă de poezia lui Daniel Turcea. Dacă la Daniel Turcea misticul venea să sugereze un metafizic evident, cu izuri orientale, la Florin Caragiu metafizicul este vizibil şi expus ca pe icoanele din bisericile ortodoxe, calm, fără nerv, fără fior poetic, ca într-o relatare sugestivă a trăindului imediat. Din acest punct de vedere, titlul cărţii nu este deloc sugestiv. Catacombele sunt locuri ale obscurului, din care, cu vaga îngăduinţă a luminii poţi descoperi pe pereţi înscrisuri, sintagme, ca pe nişte palimpseste versurile scrise de sute de mâini pentru ochii ce ştiu să le vadă. Nici faptul că acolo, în acele catacombe, totul e viu, de asemenea nu este înscris în fondul cărţii care are o arhitectură gândită pe patruzeci şi două de trepte pe care cobori să afli ce se ascunde acolo, în textele poetului. Urci la fel de liniştit pe cât ai coborât, pentru că liniştea din poeziile lui Florin Caragiu nu stârneşte fiorii pe care poezia scrisă de congeneri lui îi evidenţiază prin abordări şi efecte pe cât de immediate pe atât de perisabile, dar de succes. Poezia lui Florin Caragiu aduce linştea şi din acea linişte trebuie să scoţi efectele care vin să se aşeze abia după lectură. Este o altă abordare a poeticului, a expunerii stării poetice, mai distant, mai rece, cu luciditatea insului care trăieşte pe criteriile raţionalului abstract şi mai puţin pe cele ale literalului real. Din acest motiv poezia lui ar putea părea plicticoasă pentru unii critici literari care urmăresc în poezie doar ludicul, ironia, poanta, poezia, ha-ha-ha-ului de efect imediat la public atât de frecvent mediatizată. Or la acest debutant matur, cu ştiinţă asupra construcţiei textului poetic, lipsit total de naivităţi sau de jocuri voluntare de cuvinte, nu vom găsă astfel de efecte immediate, pe cât vom da de abordări serioase, profunde, bine aşezate în text, însă, cum am spus, lipsite de nerv, de acea scânteie care să le împingă mai iute în ochii cititorului. Trebuie să te înarmezi cu multă răbdare pentru a duce la bun sfârşit lectura unei astfel de cărţi, din care, la final, ieşi cu un bine meritat câştig, cel al descoperirii unui poet bine construit.
Recitind însă pentru că unele texte te obligă la o astfel de reluare, găseşti sensibilităţile pe care la prima lectură le-ai trecut cu vederea, găseşti textele antologice şi-l poţi număra pe acest debutant în rândul celor ce se merită luaţi în atenţie. Descrierile lui sunt ca nişte fresce pe care le vezi prin biserici, nu însă ca vitraliile pătrunse de lumină, ci că acelea înghiţite de ziduri din care iese lumina: „sângele mi se prelinge în semiîntuneric/ aproape că îl pot aprinde cu un chibrit/ e acolo un mut în care încet-încet/ mă recunosc/ dau să mă feresc/ cu naivitatea celui care copleşit de o lovitură/ îşi trece peste o clipă braţul peste frunte/ ca şi cum tocmai s-ar smulge din vis/ strigătul mă învaţă să deschid gura/ uşa se roteşte încet/ cartea a rămas cu foile în aer/ în timp ce zidul s-a făcut deodată cald”. (I. retrăire; 1.strigătul). Aşa îşi începe Florin Caragiu cartea şi şi-o continuă pe aceeaşi linie, parcurgând catacombele ca pe un labirint ce pare a fi nu numai cel sugerat şi pe copertă, al unei catacombe romane, plină de înscrisuri, de idiograme, de desene, de semne, ci chiar al cărţii lui în care suntem invitaţi să intrăm. Poetul spune: „mi-ar trebui o moarte să văd/ însetarea trupului îngropat pe jumătate/ în partea neluminată a lunii”. Nouă ne sunt necesare câteva ore de viaţă să observăm ce face poetul cu această carte pe care şi-o dezgroapă, declarat sau nu, din acele catacombe unde „totul este viu”. Însă atunci, „când totul se prăbuşeşte în ochiul deschis/ trebuie să te simţi iubit de jur-împrejur/ fără să ai nevoie de vreo evidenţă”. Noi însă avem nevoie de evidenţele din care să extragem minimul efect estetic al acestui demers poematic, pentru că întreaga carte, urmărind fiecare treaptă, secţiune, să-i spun, de la prima la a patruzeci şi doua, este un singur poem liniar ce tinde spre un singur punct – acela al limpezirii credinţei: indiferent în ce, în tine, în celălalt, în aproapele, în cuvânt, în cer, în fond în Dumnezeu. Dar totul altfel spus. Par a fi aceste catacombe limburi ale realului, în care poetul, trecând fără a fi însoţit de vreun alt mare înaintaş, vede aşezate faptele lumii în care trăieşte? Este desigur mult prea mult, pentru că Florin Caragiu nu şi-a gândit cartea ca pe un „infern” în care el trăieşte, ci doar ca pe o sumă de fresce pe care el le redă în manieră proprie, nu însă departe de cea bizantină, având în vedere plecarea poetului spre această lume a credinţei ortodoxe. Evident, nimic nu se lasă a se face transparent, în sens religios, în cartea lui Florin Caragiu, dar metafizicul bine dozat şi subtil sugerat face din poezia acestuia o altă miză decât cea întâlnită până acum la noii veniţi. Iată, în acest sens, un text antologic din treapta a doua a cărţii, „nu se mai poate face nimic”: „mă deschizi din lăuntru ca pe o rană abia cusută/ după un joc de cioburi colorate/ nu ştiu să mă apăr mă întind doar pe jos/ să aud lunecuşul viorii peste urmele lui Dumnezeu/ lumea stă între noi părăsită ca o minge desumflată/ sau ca o sabie cu două tăişuri ce exultă/ când ni se ating pomeţii/ numele mi-a rămas pe degetul/ cu care scrii în nisip/ iertarea”.
Titlurile treptelor cărţii – le numesc aşa, pentru că nu sunt în realitate secţiuni, ci fragmente de poem – sunt şi ele gândite în aşa fel ca pătrunderea în ele să fie asemănătoare ca într-o catacombă: „lumina din umbră”/ III, „grădina” / IV, „transcrieri”/ V, „urme”/ VI, „cioburi”, VII, „ghetto” VIII, din care citez 1.outcast: „fără ecou gestul tău loveşte/ privirile capitonate fără ecou/ nimeni nu vine la vorbitor/ în liniştea arctică nu ajung/ spărgătoarele de gheaţă/ sub cataracta ochiului public/ schiurile alunecă fără urme/ nu întretaie nici un cuvânt/ lacrima întrebării îngheţată/ tot mai încet se prelinge/ alunecă în somn fără ecou” , „relief cotropit” , IX, „cămaşa necusută”, X, şi aşa mai departe, până la treapta a XVII-a, de unde fragmentele nu mai sunt constituite din câte trei texte cu subtitlu, ci din câte un singur fragment. Se pare că aici se încheie şi prima parte a cărţii, prin fragmentul 3. singurul ochi, care are ca motto un citat din Paul Claudel – „Dumnezeu n-a venit să ne elibereze de suferinţă/ nici să ne-o explice, ci s-o umple de prezenţa sa” : „Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns/ vâzând înălţările şi căderile viitoare. / Zilele în care ne lăsăm trupul/ să atârne pradă vulturilor, afară din inimă,/ când sufletul îţi trădează singurul ochi veritabil, / iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară. / Dumnezeu are nevoie doar de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii libertatea vinului,/ El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele/ trecute pe lângă ţinta în aerul spart de lumină”. De aici încolo, lucrurile par a sta altfel, poetul se adresează altfel: „degetele îţi crapă de frig atât de uşor/ uneori tremuri de frică şi-mi spui că vezi mai departe/ ochii tăi sunt săgeţi ieşite din lacuri/ spre păsări ce nu-s învăţate să fugă” (atât de uşor).
Discursul se pare a se umaniza, incubă şi altceva, viaţa pare altfel privită, se are în vedere şi celălalt aspect, al altuia ce intră în existenţa ta, nu doar cel al alter ego-ului. Sufletul poemelor se încarcă astfel de o altă prezenţă şi sensibilitatea poetului nu mai este una rece, ci una ce se rosteşte: „ne auzim plesnind ca o nucă sub cleşte”; „uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită” , „eşti frumoasă atunci când surâzi”, „când suntem aproape unul de altul/ devenim aproape transparenţi” etc. Alteori poemele se adună în text ca într-un puzzle: „hainele ies prin carne, zboară prin ferestre peste linia ce strânge/ durerea în colţul grădinii” . De remarcat, deşi poate la o lectură mai atentă s-ar putea scoate şi astfel de influenţe, Florin Caragiu nu face nici o aluzie la profesia sa de bază, cea de matematician, nu face speculaţii de acest fel, trimiteri, epatări etc. Asta nu înseamnă că este un câştig, aşa cum ar vrea să fie un câştig desele referinţe religioase, metafizica, mistica decodată, elemente de care poetul se foloseşte peste tot în carte. Se poate spune că Florin Caragiu este un poet matur care ştie că intrarea în arenă se face, uneori, zgomotos, alteori, ca în cazul lui, liniştit, temeinic, cu bătaie lungă.
(Convorbiri Literare, August 2008, Nr. 8 (152))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu