FLORIN CARAGIU – CATACOMBE. AICI TOTUL E VIU / Recenzie de Gellu Dorian

Florin Caragiu debutează în poezie la vârsta când Eminescu murea. Aceasta nu este, evident, un argument în ceea ce priveşte valoarea poeziei sale. După ce a trecut prin labirinturile matematicii, fiind şi foarte bun, ca „fost olimpic”, cum se prezintă în Cv-ul de la sfîrşitul cărţii Catacombe. Aici totul e viu Editura Vinea, 2008, carte premiată la cea deXVII-a ediţie a „premiilor vinea”, studiind şi la Dortmund, cu o bursă „Tempus”, între 1993-1994, absolvind între timp şi facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, este acum directorul Editurii Platytera, scriind şi două volume de carte religioasă Cuviosul Ghelasie Isihastul şi Antropopogia Iconică. Ocarte de vizită destul de impresionantă pentru un debutant în poezie. Ce este curios este faptul că, deşi om matur, se învîrte în cercul poeţilor-elevi, cum ar fi Aida Hancer, căreia chiar îi dedică nişte poeme în carte, sau în cel al altor poeţi debutanţi, discreţi, cum ar fi Dan Cârlea sau Dana Banu. Dar nici acest lucru nu este de mirare, avînd în vedere tonul poeziei sale, absolut diferit de cel al poeţilorde ultimă promoţie, mai toţi trecuţi prin filtrele juriului Editurii Vinea.

La o primă lectură Florin Caragiu pare a scrie o poezie a demistificării simbolurilor, în inversă abordare faţă de poezia lui Daniel Turcea. Dacă la Daniel Turcea misticul venea să sugereze un metafizic evident, cu izuri orientale, la Florin Caragiu metafizicul este vizibil şi expus ca pe icoanele din bisericile ortodoxe, calm, fără nerv, fără fior poetic, ca într-o relatare sugestivă a trăindului imediat. Din acest punct de vedere, titlul cărţii nu este deloc sugestiv. Catacombele sunt locuri ale obscurului, din care, cu vaga îngăduinţă a luminii poţi descoperi pe pereţi înscrisuri, sintagme, ca pe nişte palimpseste versurile scrise de sute de mâini pentru ochii ce ştiu să le vadă. Nici faptul că acolo, în acele catacombe, totul e viu, de asemenea nu este înscris în fondul cărţii care are o arhitectură gândită pe patruzeci şi două de trepte pe care cobori să afli ce se ascunde acolo, în textele poetului. Urci la fel de liniştit pe cât ai coborât, pentru că liniştea din poeziile lui Florin Caragiu nu stârneşte fiorii pe care poezia scrisă de congeneri lui îi evidenţiază prin abordări şi efecte pe cât de immediate pe atât de perisabile, dar de succes. Poezia lui Florin Caragiu aduce linştea şi din acea linişte trebuie să scoţi efectele care vin să se aşeze abia după lectură. Este o altă abordare a poeticului, a expunerii stării poetice, mai distant, mai rece, cu luciditatea insului care trăieşte pe criteriile raţionalului abstract şi mai puţin pe cele ale literalului real. Din acest motiv poezia lui ar putea părea plicticoasă pentru unii critici literari care urmăresc în poezie doar ludicul, ironia, poanta, poezia, ha-ha-ha-ului de efect imediat la public atât de frecvent mediatizată. Or la acest debutant matur, cu ştiinţă asupra construcţiei textului poetic, lipsit total de naivităţi sau de jocuri voluntare de cuvinte, nu vom găsă astfel de efecte immediate, pe cât vom da de abordări serioase, profunde, bine aşezate în text, însă, cum am spus, lipsite de nerv, de acea scânteie care să le împingă mai iute în ochii cititorului. Trebuie să te înarmezi cu multă răbdare pentru a duce la bun sfârşit lectura unei astfel de cărţi, din care, la final, ieşi cu un bine meritat câştig, cel al descoperirii unui poet bine construit.

Recitind însă pentru că unele texte te obligă la o astfel de reluare, găseşti sensibilităţile pe care la prima lectură le-ai trecut cu vederea, găseşti textele antologice şi-l poţi număra pe acest debutant în rândul celor ce se merită luaţi în atenţie. Descrierile lui sunt ca nişte fresce pe care le vezi prin biserici, nu însă ca vitraliile pătrunse de lumină, ci că acelea înghiţite de ziduri din care iese lumina: „sângele mi se prelinge în semiîntuneric/ aproape că îl pot aprinde cu un chibrit/ e acolo un mut în care încet-încet/ mă recunosc/ dau să mă feresc/ cu naivitatea celui care copleşit de o lovitură/ îşi trece peste o clipă braţul peste frunte/ ca şi cum tocmai s-ar smulge din vis/ strigătul mă învaţă să deschid gura/ uşa se roteşte încet/ cartea a rămas cu foile în aer/ în timp ce zidul s-a făcut deodată cald”. (I. retrăire; 1.strigătul). Aşa îşi începe Florin Caragiu cartea şi şi-o continuă pe aceeaşi linie, parcurgând catacombele ca pe un labirint ce pare a fi nu numai cel sugerat şi pe copertă, al unei catacombe romane, plină de înscrisuri, de idiograme, de desene, de semne, ci chiar al cărţii lui în care suntem invitaţi să intrăm. Poetul spune: „mi-ar trebui o moarte să văd/ însetarea trupului îngropat pe jumătate/ în partea neluminată a lunii”. Nouă ne sunt necesare câteva ore de viaţă să observăm ce face poetul cu această carte pe care şi-o dezgroapă, declarat sau nu, din acele catacombe unde „totul este viu”. Însă atunci, „când totul se prăbuşeşte în ochiul deschis/ trebuie să te simţi iubit de jur-împrejur/ fără să ai nevoie de vreo evidenţă”. Noi însă avem nevoie de evidenţele din care să extragem minimul efect estetic al acestui demers poematic, pentru că întreaga carte, urmărind fiecare treaptă, secţiune, să-i spun, de la prima la a patruzeci şi doua, este un singur poem liniar ce tinde spre un singur punct – acela al limpezirii credinţei: indiferent în ce, în tine, în celălalt, în aproapele, în cuvânt, în cer, în fond în Dumnezeu. Dar totul altfel spus. Par a fi aceste catacombe limburi ale realului, în care poetul, trecând fără a fi însoţit de vreun alt mare înaintaş, vede aşezate faptele lumii în care trăieşte? Este desigur mult prea mult, pentru că Florin Caragiu nu şi-a gândit cartea ca pe un „infern” în care el trăieşte, ci doar ca pe o sumă de fresce pe care el le redă în manieră proprie, nu însă departe de cea bizantină, având în vedere plecarea poetului spre această lume a credinţei ortodoxe. Evident, nimic nu se lasă a se face transparent, în sens religios, în cartea lui Florin Caragiu, dar metafizicul bine dozat şi subtil sugerat face din poezia acestuia o altă miză decât cea întâlnită până acum la noii veniţi. Iată, în acest sens, un text antologic din treapta a doua a cărţii, „nu se mai poate face nimic”: „mă deschizi din lăuntru ca pe o rană abia cusută/ după un joc de cioburi colorate/ nu ştiu să mă apăr mă întind doar pe jos/ să aud lunecuşul viorii peste urmele lui Dumnezeu/ lumea stă între noi părăsită ca o minge desumflată/ sau ca o sabie cu două tăişuri ce exultă/ când ni se ating pomeţii/ numele mi-a rămas pe degetul/ cu care scrii în nisip/ iertarea”.

Titlurile treptelor cărţii – le numesc aşa, pentru că nu sunt în realitate secţiuni, ci fragmente de poem – sunt şi ele gândite în aşa fel ca pătrunderea în ele să fie asemănătoare ca într-o catacombă: „lumina din umbră”/ III, „grădina” / IV, „transcrieri”/ V, „urme”/ VI, „cioburi”, VII, „ghetto” VIII, din care citez 1.outcast: „fără ecou gestul tău loveşte/ privirile capitonate fără ecou/ nimeni nu vine la vorbitor/ în liniştea arctică nu ajung/ spărgătoarele de gheaţă/ sub cataracta ochiului public/ schiurile alunecă fără urme/ nu întretaie nici un cuvânt/ lacrima întrebării îngheţată/ tot mai încet se prelinge/ alunecă în somn fără ecou” , „relief cotropit” , IX, „cămaşa necusută”, X, şi aşa mai departe, până la treapta a XVII-a, de unde fragmentele nu mai sunt constituite din câte trei texte cu subtitlu, ci din câte un singur fragment. Se pare că aici se încheie şi prima parte a cărţii, prin fragmentul 3. singurul ochi, care are ca motto un citat din Paul Claudel – „Dumnezeu n-a venit să ne elibereze de suferinţă/ nici să ne-o explice, ci s-o umple de prezenţa sa” : „Când a creat lumea, Dumnezeu a plâns/ vâzând înălţările şi căderile viitoare. / Zilele în care ne lăsăm trupul/ să atârne pradă vulturilor, afară din inimă,/ când sufletul îţi trădează singurul ochi veritabil, / iar viaţa ajunge o casă privită doar din afară. / Dumnezeu are nevoie doar de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii libertatea vinului,/ El face din rătăciri bucle ce ne întorc dorinţele/ trecute pe lângă ţinta în aerul spart de lumină”. De aici încolo, lucrurile par a sta altfel, poetul se adresează altfel: „degetele îţi crapă de frig atât de uşor/ uneori tremuri de frică şi-mi spui că vezi mai departe/ ochii tăi sunt săgeţi ieşite din lacuri/ spre păsări ce nu-s învăţate să fugă” (atât de uşor).

Discursul se pare a se umaniza, incubă şi altceva, viaţa pare altfel privită, se are în vedere şi celălalt aspect, al altuia ce intră în existenţa ta, nu doar cel al alter ego-ului. Sufletul poemelor se încarcă astfel de o altă prezenţă şi sensibilitatea poetului nu mai este una rece, ci una ce se rosteşte: „ne auzim plesnind ca o nucă sub cleşte”; „uneori plângi în somn cu o durere de piatră topită” , „eşti frumoasă atunci când surâzi”, „când suntem aproape unul de altul/ devenim aproape transparenţi” etc. Alteori poemele se adună în text ca într-un puzzle: „hainele ies prin carne, zboară prin ferestre peste linia ce strânge/ durerea în colţul grădinii” . De remarcat, deşi poate la o lectură mai atentă s-ar putea scoate şi astfel de influenţe, Florin Caragiu nu face nici o aluzie la profesia sa de bază, cea de matematician, nu face speculaţii de acest fel, trimiteri, epatări etc. Asta nu înseamnă că este un câştig, aşa cum ar vrea să fie un câştig desele referinţe religioase, metafizica, mistica decodată, elemente de care poetul se foloseşte peste tot în carte. Se poate spune că Florin Caragiu este un poet matur care ştie că intrarea în arenă se face, uneori, zgomotos, alteori, ca în cazul lui, liniştit, temeinic, cu bătaie lungă.

(Convorbiri Literare, August 2008, Nr. 8 (152))

Florin Caragiu – Catacombe. Totul e viu aici / Prezentare de Emanuela Ilie

Florin Caragiu – Catacombe. Totul e viu aici
Edit. Vinea, Bucureşti 2008

Tematic, volumul de debut al lui Florin Caragiu (desigur, deţinător al marelui Premiu pentru debut în poezie laediţia a XVII-a a Premiilor Vinea) poate da senzaţia că se înscrie într-un spectru mai larg.

Tânărul poet ştie, desigur, că totul (mai ales totul în descendenţă Cărtăresciană) poate constitui, se poate tranforma în materie poetică. Poate de aceea regăsim, de pildă, în cartea de faţă cele mai diverse evenimente şi/sau accidente ale fiinţei, ca să nu mai vorbim de vârstele umane cu tot ce au ele specific: de la copilăria şi jocul liber, recuperate anamnetic şi re-trăite cu aceeaşi voluptate a uitării de lume ca odinioară (XXXVII. În copilărie) la mutilarea fizică şi psihică trăită delirant în mediul carceral (XVIII. Ceva se petrece), trecând prin maladiile trecătoare, dar sâcâitoare ori mecanica gestuală cotidiană (XLI. Poem scurt circuit), orice poate influenţa într-o măsură covârşitoare poetul, constituind ca urmare o atrăgătoare muză.

Dar la o lectură atentă se constată imediat că nici rutina diurnă, nici evenimenţialul excepţional cum cel detenţional nu îl fascinează în fond pe Florin Caragiu. Textele de gen sunt, oricum, prea puţine şi oarecum inabil inserate în carte, dând chiar, la un moment dat, senzaţia că sunt accidentale. Interesul frecvent al tânărului scriitor merge în cu totul altă direcţie: spre istoriile substanţial erotice mai exact.

Nucleul tare al majorităţii poemelor cărţii este format, concret, de poveşti ale căutării alterităţii în şi prin eros. Acesta e, de fapt, camuflajul preferat al tânărului autor: un fel de cavaler aflat într-o continuă questa înspre o potenţială jumătate şi, prin aceasta, înspre totul absolut, cel divin.

Această iluzie a împlinirii cuplului – dar şi a reflectării în el a alterităţii radicale care este, în perspectivă creştină, Dumnezeu cel viu – este permanent întreţinută în carte. De utopia erotică ţin, spre exemplu, leitmotive ca întâlnirea, confuzia identitară din cuplu, sfâşierea, ruptura mereu reiterată, ca într-o spasmodică încercare de uitare de sine prin celălalt, dar şi dorinţa recuperării sacrului prin actul erotic: „Lacrimile picură înăuntru, topesc nesomnul/ împăturim norii şi-i ascundem în inimi siameze/ lipiţi în Hristos ne furişăm fiecare în celălalt/ ca într-un leagăn peste tristeţi înluminate”.

De aceeaşi supremă tentativă de complinire nu e străină, am senzaţia, nici structura textuală (primele şaisprezece poeme fiind scindate în exact câte trei secvenţe cu titluri-cheie, gen spovedanie, geneză, remember, catacombe. aici totul e viu, restaurare, pogorârea la iad) nici construcţia frecventă a discursului poetic – unele texte sunt articulate ca jam sessions cu figuri ale alterităţii literare şi deopotrivă umane dragi autorului: Monica Lassaren, Aida Hancer, Dan Cârlea, Dana Banu.

Dintre ele, câteva texte ce dau expresie transei (post) poetice sau necesităţii de a re-cunoaşte, prin mijlocirea erosului, synderesis-ul altfel neştiut, sunt dovezi sigure că ne aflăm în faţa unui debut cel puţin promiţător…

(Poezia, Anul XIII, nr. 3 (45)/2008)

Perspectiva inversă - recenzie de Amadeus

Nu e întâmplător faptul că, în calitate de autor de poezie religioasă creştină, Florin Caragiu e şi un teolog pasionat, cu respect pentru dogmatică. În cazul lui, poate aparent paradoxal, acest fapt nu-i dăunează poeziei, ci, s-ar zice, îi este benefic.

În volumul „Catacombe. Aici totul e viu” (ed. Vinea, 2008) îl vedem pe acest poet însetat de experienţe autentice şi decisive, ferindu-se cu ingeniozitate de spectrul extremelor binecunoscute, ce au ameninţat dintotdeauna poezia religioasă făcând-o, nu de puţine ori, să sucombe într-un aer inautentic dintr-un punct de vedere artistic.

Aceste extreme sunt, pe de o parte, spiritualismul descărnat, de care ţine extrema simplificare axiologică a spaţiului, împărţit în „sus” şi „jos”, corespunzând cerului şi pământului, şi, pe de altă parte, este vorba de „tabloul religios” pictat în maniera artei naive, frecventă, de pildă, la „Gândirea”. Vasile Voiculescu îl vedea, bunăoară, pe Dumnezeu ca pe un bătrân boier trupeş, gospodărind pe lângă porumbeii lacomi de grăunţe.

Depăşind spectrul unui alegorism facil de care erau pândite primele sale încercări poetice – şi aceasta se întâmplă oricând cel dedicat scrisului e preocupat mai mult de cuvânt ca vehicul al ideii, şi prea puţin de limbaj, alegoria fiind modalitatea cea mai simplă de legătură între idee şi verb – poetul arată o maturitate artistică cu reuşite notabile în acest volum de debut, a cărui noutate, chiar, în ceea ce priveşte modul de asimilare artistică a unei viziuni religioase – se cere remarcată.

Poetul se află în căutarea acelui loc de maximă productivitate poetică unde problematica religioasă (adesea, implicită) şi savoarea imanentă verbului poetic, evidenţiată ca atare, se potenţează şi se adâncesc reciproc. Aici, un fenomen rar ţinând deopotrivă de calitatea trăirii şi de viaţa cuvântului atrage atenţia cititorului obişnuit să nu dea crezare că astfel de „aliaje miraculoase” între „monahia” vieţii şi poezia ei pot fi – şi încă prin excelenţă – în anumite condiţii posibile. Contrar a ceea ce se opinează, de regulă, se poate observa – şi din lectura pe care am propus-o – că pentru metabolismul cuvântului poetic, realitatea de natură religioasă (sfera sugestiilor legate de Dumnezeu, iad, înger, smerenie, inimă ş.a.m.d.) nu constituie un corp străin, şi nici măcar o hrană indigestă, respinsă cu mai mare sau mai mică violenţă de organismul textual „binefăcut” poetic. Există o stare de lucruri fericită când, dimpotrivă, religiozitatea, tocmai ea, îşi manifestă rolul de a proteja viaţa cuvântului, opunându-se, deşi la modul neostentativ, tocmai „ieşirii din limbaj”, pe care o acuză imanentiştii textualişti, arătând cu degetul către – probabil – o pseudopoezie religioasă, vinovată – după ei – de această subminare a puterilor proprii cuvântului poetic, doar pe motivul că este o poezie religioasă, spun tot ei. Aceasta nu-i întotdeauna adevărat.

O poezie religioasă bine scrisă stă în picioare graţie calităţii pe care o are atmosfera de subînţeles religios, insinuată cu o forţă apriorică, astfel încât, în acest caz, nu se mai poate pune problema dirijării din umbră a opţiunilor.
Autorul atinge astfel de momente de graţie, în ceea ce face, după arta poetică a unei „perspective inverse”. El reuşeşte să lase impresia că religia izvorăşte din lucruri, din cuvinte, în mod natural – respirând taina actului creator divin – ceea ce explică şi faptul că nu cultivă o anume agresivitate „la modă” a limbajului (chit că devenită ea însăşi „sistematică” şi chiar draconic-selectivă, dar asta-i o altă problemă), dar nu întrucât şi-ar reprima anumite impulsuri „prea” vitaliste, ci tocmai întrucât nu mai există o cenzură. Prin urmare, în această poezie, în momentele ei de reuşită, remarcăm asimilarea organică în text a sugestiilor religioase şi, prin însuşi faptul că ele participă cât se poate de natural la metabolismul intim ce îi este specific cuvântului poetic, observăm că de fapt această simbioză constribuie la a menţine vie însăşi bucuria apriorică de a cuvânta poetic, sporind puterile imanente limbajului.

Din perspectiva acestui tip de poezie trebuie pledat pentru o estetică a bucuriei, cu sens totalizator pentru viaţa cuvântului. Aşa-numita estetică a disperării de fapt, în fond, fragmentează viaţa acestuia şi nu pledează din interiorul ei. Dar nu e locul aici pentru demonstraţii lungi şi argumentări complexe. Cert este faptul că raportul dintre gândirea critică referitoare la poezie şi facerea poeziei de către poet, care este un proces semiautomat, a fost şi este adesea răstălmăcit, cu repercusiuni negative asupra receptării poeziei şi chiar asupra facerii poeziei. Cu atât mai mult au loc distorsiuni de acest gen în conştiinţa critică actuală aplecată asupra cuvântului, înţeles de regulă ca ficţiune şi nimic mai mult (excepţiile, evident, confirmă regula). Acest verdict seamănă izbitor cu o „antepronunţare” şi nu decurge din însăşi natura lucrurilor. De ce? Conform lui, întoarcerea cuvântului asupra propriei fiinţe întâlneşte „nefiinţa” (conştiinţa ficţiunii factice, a jocului de limbaj) şi acest vid nu este defel propice fericirii substanţiale, cu adânci resorturi pre-reflexive, la care ne-a chemat să participăm, cu momentul ei auroral, poezia.

Demersul unei critici simpatetice, care acţionează din lăuntrul poeziei şi recurge la mijloacele ei, este o alternativă critică menită să depăşească – într-un fel – acest nod de incompatibilităţi pe care tocmai l-am evidenţiat. Urmare a acestuia, pot fi descrise cel puţin două tipuri de fenomene contradictorii în sine, axate pe neînţelegerea raportului dintre verb şi realitate, care, în felul cum e dat, acţionează inter-scurtcircuitant.

Pe de o parte, îi avem pe aşa-zişii imanentişti textualişti, cei care ştiu să folosească şi folosesc din plin puterile cuvântului – până la un punct, cel în care cuvântul se vede pe sine ca nefiinţă, ca joc de cuvinte, ceea ce aruncă o gravă umbră asupra încrederii în text – premisă pre-reflexivă a fericirii prin cuvânt. Practic, substanţa poeziei moare mâncată de viermele criticii deconstrucţioniste şi totul se reduce în final la o senzaţie inconsistentă şi la un sentiment foarte banal de „de-realizare”. O astfel de „ieşire din limbaj”, atât de agresivă, nu mai poate găsi o cale de întoarcere. Or, ideologia este mormântul poeziei. Ele nu vorbesc acelaşi limbaj, al unei posibile şi dezirabile circularităţi între raţiune şi trăire, între lumea de dincoace şi cea de dincolo de cortină.

Pe de altă parte, cei care se încred într-o realitate substanţială exprimată sau sugerată de cuvinte, nu folosesc, de regulă, puterile limbajului şi cad în ideologizare şi alegorism facil.

Poezia religioasă e de regulă foarte conformistă în ceea ce priveşte folosirea limbajului. În aceste cazuri, nefiind mobilizată forţa pre-reflexivă a cuvântului, nu ne putem aştepta la o trăire plenară în materie de poezie.
Idealul greu de atins ar fi ca însăşi dinamica limbajului poetic să nască din scânteierea sinapselor ei sentimentul sau cuvântul religios, astfel, articulate organic la corpul textual. În bună parte din textele scrise de Florin Caragiu acest lucru chiar se întâmplă.

Atmosfera de apriorism religios în care se scaldă poezia la care facem referire ajută mişcării circulare între verb şi viaţă, fericirea şi nădejdea potenţându-se reciproc, ca între două ferestre larg deschise curenţi vii de aer continuând să mişte roata sugestiilor inepuizabile, cu elanuri ritmate în crescendo tainic. În acest punct, aşteptările poeziei se adapă subtil din promisiunile vieţii.

E important de subliniat faptul că o poezie religioasă de calitate se face remarcată mai ales printr-o siguranţă a tuşeului care trasează fizionomia realităţii ce ne este propusă, astfel încât această realitate să poată fi prezentată ca una apriorică – nu o invenţie, nu o ficţiune, ci un dat obiectiv în trăire. Ei bine, la această calitate a trăirii şi premisă esenţială a unei bune situări poetice, într-un atare context, poetul de care ne ocupăm accede prin „apriorismul” dogmelor creştin-ortodoxe pe care şi le asumă ca atare. Astfel, în poezie, ele sunt pământul în raport cu care, pornind de la care paşii cuvintelor încep să sune consistent, pentru că au pondere gravitaţională. Poezia care începe prin a chestiona existenţa lui Dumnezeu (şi să ne gândim numai la Vasile Voiculescu, care exclama: „Tu eşti prea sus, lumina de la tine/ Îmbătrâneşte ca s-ajungă pân’ la noi”) sucombă din lipsă de atmosferă, prin definiţie atmosfera poetică fiind dată a priori, nu a posteriori (postreflexiv, dubitativ).

În materie de poezie religioasă, inacceptabilă astăzi este poezia îndoielii, care înainte de a ajunge la aer încearcă să-l respire cu plămânii raţiunii subiective.

Dublat de un teolog rafinat, şi ca poet Florin Caragiu porneşte din plină taină euharistică, din lăuntrul fenomenelor, adept şi trăitor al „perspectivei inverse”. Pentru a înţelege cât mai intuitiv ce înseamnă perspectivă inversă, în artă, ne gândim la muzica lui Mozart, nu în ultimul rând. El nu forţează profunzimea, din lăuntrul profunzimii. Nu desparte suprafaţa de adâncime. Se încrede în zâmbet. Nu se încruntă. Nu insistă. Nu se teme că se repetă. Nu ocoleşte locurile comune. E foarte degajat. Nu oboseşte. Nu caută noul cu orice preţ. Noutatea survine neprevăzut, când receptorul e deja anesteziat, în stare de semitrezie. Atunci ea este dată în curgerea ei naturală, ontologică, „insesizabilă”, nu ca o găselniţă sau o forţare a naturii. Efectul e miraculos. Abisul ţine o secundă. În acest punct dacă s-ar insista, sugestia ar fi inversă: recăderea în vechea stare de lucruri, pentru că numai din interiorul ei se poate forţa – şi, astfel, rata – ieşirea. „Nimic forţat în muzica lui Mozart” – e una din calităţile ei miraculoase, unanim recunoscute. „Nicio ieşire...”, sună şi comentarea ei ironică.

De regulă înţeleasă şi practicată ca o poezie a transcendenţei, a extremei spiritualizări, poezia religioasă e menită să sucombe din start din pricina fatalei ei poziţionări: aceea a unei perspective exterioare, de la distanţă, care este, însă, inadecvată în practica poeziei ca artă a cuvântului. Ceea ce poate fi remarcat ca o calitate reală a poeziei pe care o prezentăm acum este mutaţia de perspectivă, libertatea de mişcare a textului, mobilitatea micilor sau marilor sale articulaţii, într-o poezie creştină în primul rând prin atmosfera sa.

Înrădăcinarea ei în taina creştină a Întrupării ajută această artă să respire cu simţuri „iconizate”, cu o fiziologie împăcată, cu vocaţia omenescului şi a smereniei. Secretul marii poezii constă în ştiinţa de a vorbi din interiorul unei stări de lucruri, ceea ce poate fi un paradox, în cazul experienţei religioase. Însă dacă prin cuvânt avem acces la lucruri, acest paradox încetează, sugestia mişcării cuvântului fiind impusă deopotrivă ca text şi ca viaţă.