Timpul şi spaţiul sărbătorii creştine

„În general – aprecia Părintele Dumitru Stăniloae – trăirea apofatică a lui Dumnezeu e o caracteristică definitorie în liturghie, taine, ierurgii. (…) Trăirea apofatică echivalează cu un simţ al misterului care nu exclude raţiunea şi sentimentul, dar e mai adânc decât ele”. Plecând de la cuvintele marelui teolog, ne lăsăm îmbiaţi de buna lor mireasmă şi îndemnaţi să adâncim semnificaţia acestei perioade de post, rânduită după ritualul Bisericii, care va culmina cu Praznicul Împărătesc al Adormirii Maicii Domnului (15 august).
În Ortodoxie, lucru ştiut, postul rugător face parte din pregătirea noastră sufletească şi trupească, este acea purificare de patimi fără de care nu poate avea loc, sub semnul smereniei, împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Din punct de vedere psihologic, nu-i inutil să conştientizăm faptul că o dată cu începutul perioadei se post am intrat deja în timpul ritualic al Praznicului. Faţă de psihologia comună, aceasta constituie deja o impresionantă noutate.
Sărbătoarea în Ortodoxie nu înseamnă simplă rememorare a unui eveniment rămas îndepărtat în spaţiu şi timp. Din contră, ritualul bisericesc ne face în chip viu părtaşi la prezentul etern al unui eveniment sfânt. În acest punct se dezvăluie întreaga pondere semnificativă a istoriei, care pentru creştini înseamnă, pe de o parte, timp şi spaţiu asumate în veşnicia Întrupării, iar pe de altă parte, este timpul câştigat pentru mântuire. Prin timp omul poate dobândi veşnicia. Preţul timpului se măsoară în aurul curat al eternităţii.
Acest prezent etern al sărbătorii creştine conferă istoriei o demnitate nemaiîntâlnită în nicio altă religie. Un cunoscut teolog şi filosof francez, Jean-Yves Lacoste, afirmă într-o scriere a sa dedicată fenomenologiei liturgice că „liturghia se integrează topologiei (acestei istorii, n. ns.) transgresând-o”.
Hristos nu doar că a trecut prin timp, ci, mai mult decât atât, a asumat timpul, purtându-l cu Sine în urcuşul spre Înviere! Urmarea? Succesiunea clipelor şi-a schimbat cursul calitativ. Condiţia „veşmintelor de piele” a devenit transparentă pentru modul liturgic al timpului de dinainte de căderea omului.
Evenimentul Învierii nu a rămas undeva în urmă, într-un timp mort al memoriei netransfigurate. În măsura în care a fost penetrat de Hristos, timpul a încetat să se mai măsoare în distanţa de la viaţă la moarte, de la lumină la întuneric. De acum înainte clipele însele pot rodi veşnicii, iar amintirile devin izvoare de putere adăpate de Har.
Cum a spus şi Părintele Ghelasie de la Frăsinei în volumul „Trăirea Mistică a Liturghiei”, în capitolul „Timp – vreme – calendar ca liturghisire de creaţie”, „Liturghia este o actualizare, o nesfârşită prelungire a sacrului. Liturghia este astfel posibilitatea refacerii unităţii timpului”.
În Biserică, sentimentul unităţii timpului e inseparabil de acela al participării la un spaţiu specific liturgic. Altoirea lumii la Trupul lui Hristos răstoarnă logica locului, cum ar fi spus acelaşi, Jean-Yves Lacoste, autorul mai sus menţionat. În „Experienţă şi Absolut” (Deisis, 2001), acesta a indicat, dintr-o perspectivă fenomenologică, noutatea raportării fiinţei la spaţiul liturghiei: „Experienţa liturgică vrea să deschidă un spaţiu în care lumea sau pământul nu se interpun între om şi Dumnezeu”.
Cum răstoarnă liturghia logica locului? Abolind distanţele dintre inimi, în primul rând, prin mijlocirea Celui Necuprins. Unul şi Acelaşi este Trupul şi Sângele Domnului, împărţit simultan nenumăraţilor credincioşi prezenţi în toate colţurile pământului. Una şi aceeaşi liturghie cerească se săvârşeşte în toate locurile deodată.
Asistăm la contracţia până la abolire a distanţelor despărţitoare, sub semnul solidarităţii sufleteşti dintre toţi participanţii la Sfintele Taine. Aceştia alcătuiesc un singur popor al lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât: un unic trup al lui Hristos, în care fiecare mădular îl simte în sine pe celălalt. Acest mod inedit de a fi în spaţiu constituie, desigur, o prefigurare a existenţei eshatologice. Atunci va străluci Hristos, Unul prezent în toţi şi toate, iar Duhul Sfânt va fi El mijlocitorul comuniunii universale.
Locul liturgic e învăluit de acel Har sub acţiunea căruia se aboleşte imaginea de turn Babel a spaţiului desfigurat de cădere, agent al înstrăinării sufleteşti şi al distanţării fizice între fiinţe.
Fie ca şi acest sfânt praznic să ne găsească prezenţi împreună în Casa Tatălui Ceresc, sălaş al dialogului universal şi etern.


Florin Caragiu


(apărut în cotidianul "Lumina", nr. 185 (1387), Anul V, 14 August 2009, p. 10)