Referindu-se la experienţa estetică din perspectiva logicii dinamice a contradictoriului, pe care a inaugurat-o pe tărâm filosofic, Ştefan Lupaşcu a conceput experienţa artistică precum o „construcţie cuantică” (a se vedea Ştefan Lupaşcu, „La logique de l’art ou l’éxperience esthétique”, în: Logique et contradiction, Presses universitaires de France, Paris, 1947). „Cuantic” desemnează, în context, starea de coexistenţă antagonistă a unor orientări divergente, cum sunt viaţa şi moartea. Cine cunoaşte sistemul de gândire lupaşcian îşi poate aminti că una din noutăţile sale speculative, a cărei originalitate a remarcat-o Constantin Noica, o reprezintă desemnarea unui principiu major de existenţă cu termenul de „subiect”.
Astfel, viaţa, ca tendinţă de eterogenizare şi individualizare în sânul existenţei, este în sine un „subiect”, după cum moartea, în calitate de tendinţă opusă, către omogenizare şi uniformizare, este şi aceasta considerată tot un „subiect” ontologic, ambele, deşi contrare, având acelaşi drept de a fi în cetatea ontologiei generale. În această concepţie, devenirea, ca şi ideea de prevalenţă finală a vieţii asupra morţii (fundamentul oricărei axiologii) sunt negate, de vreme ce moartea se prezintă ca o tendinţă perenă ontologic, de tip „subiect”, având un sens egal favorizat de existenţă ca şi viaţa.
Pe lângă modul vieţii şi cel al morţii, Lupaşcu s-a referit la un al treilea mod de a fi al existenţei, care se regăseşte atât în sistematizările energetice de la nivelul fizicii cuantice, cât şi în sistemul psihic uman. „Cuanticul” nu reprezintă sinteza vieţii şi a morţii (imposibilă, după Lupaşcu), ci „mai curând lupta lor, conflictul de tip inhibitoriu între un antagonism şi o contradicţie ce se amplifică. Logica antagonismului, care nu poate cunoaşte devenirea şi regăsirea în identitate, această luptă neîmpăcată îşi află un model ideal de reprezentare în universul operei de artă, a afirmat Lupaşcu. Opera de artă este contradictorie tocmai „fiindcă se sustrage uneia sau alteia dintre devenirile care duc la noncontradicţie”. Coexistenţa incompatibilă a tezei şi a sintezei devine aici posibilă prin exacerbarea rupturii, printr-un paroxism al antagonismului.
După cum se poate observa, Lupaşcu a avut în vedere contradicţia de tip estetic, care este o realitate pregnant fenomenologică, căreia însă el i-a oferit o interpretare ontologică în sens „tare”. Ne întrebăm în ce măsură este îndreptăţit un astfel de demers, atât de direct şi de logicist?... Lupaşcu ţine cont de faptul că experienţa estetică atât de bulversantă răstoarnă – sau pare că răstoarnă – valorile utilitare, ce reprezintă reperele identicului, după filosoful citat. El aduce şi o dovadă „covârşitoare” în acest sens, punct de plecare al generalizărilor filosofice: ficţiunea artei este în esenţă dramatică şi tragică pentru că favorizează contemplarea durerii, găsind gust şi strălucire în crize, în tragedie. „În timp ce în viaţă se ocoleşte durerea, în artă ea este primită şi contemplată”, astfel încât, ne gândim, un compozitor precum Schubert ajunsese să spună, şi nu fără temei: „nu cunosc decât muzică tristă”.
„Algolagnia”, iată cum sună echivalentul noţional al aceluiaşi fenomen, transpus în universul erosului. În ceea ce ne priveşte, nu putem decât să semnalăm un neajuns major, constând în maniera de a interpreta denotativ, logicist, contradicţia de tip artistic. Apariţia imaginii contradictorii în artă nu e menită numaidecât să modifice extensiunea (identitatea) unui concept, ci mai degrabă determină intensiunea (calitatea) acestuia. Exprimarea prin contrariu subminează identitatea sau, din contră, o favorizează, fixând-o deziderativ şi calitativ?... Intuitiv, oricine poate realiza că „moartea fericită” a lui Tristan şi „chemarea nopţii” evocă nuntirea cu adevărata Viaţă, care este Lumină ascunsă în întuneric, într-un orizont în care orice antagonism steril dispare. Potenţarea expresivă a unui cuvânt poetic prin invocarea contrariului său pare mai degrabă menită să trezească la viaţă identitatea autentică după ce a trecut proba morţii.
În spaţiul dramei nu se ciocnesc doi subiecţi cu absolut aceeaşi valoare, caz în care predicatul ar avea el însuşi substanţa subiectului. De pildă, în romanul dr. Jekyll şi Mr. Hyde, axat pe tema antagonistă a dublului, valoarea de suspans artistic se întemeiază pe existenţa unui singur subiect, unic personal central, dominantă a calităţii, care este dr. Jekyll. Acesta trece prin tragedia dedublării (peripeţiile predicative ale subiectului). Mr. Hyde nu este un alt personaj central al romanului ci, asemenea predicatului în raport cu subiectul, el este ceea ce i se întâmplă doctorului Jekyll, acţiunea dramatică petrecută în raport cu el, reperul dominant. Dacă Mr. Hyde ar fi, la rândul său, subiect sau reper dominant, atunci orice tensiune artistică ar fi dezamorsată. Tensiunea artistică apare structurată, aşadar, asimetric, ca având o „miză”.
Trebuie menţionat că Lupaşcu identifică transcenderea necontradictorie (ori, ori) cu „sensul utilitar, acţional şi ştiinţific” al procesului psihic, care nu e de ordin artistic. Aici include şi etica. Voinţa de identitate în raport cu lumea, ni se explică, ar fi o consecinţă a nevoii biologice de a se orienta şi a se autoapăra – condiţie primordială pentru ca sistemul biologic să existe. În acest scop, arată Lupaşcu, spiritul ca un radar simplifică imaginea lumii, elimină din economia atenţiei amănuntele neutilitare şi, ca atare, nesemnificative.
Utilitarul e prin excelenţă necontradictoriu, de vreme ce menirea lui stă în a trasa „un fel de configuraţie, topografia duşmanilor şi a strategiei lor”. Dimpotrivă, vedem că ficţiunea artistică se deschide în mod liber nedeterminării, invaziei elementelor eterogene. Prin aceasta, putem înţelege, oare, în consens cu Lupaşcu, că din armonia sufletului oricum purificat prin artă cu adevărat a muşcat disperarea morţii?... Sau mai degrabă ar trebui să vedem în aparenta dizolvare a reperelor de tip utilitar o deschidere către posibilitatea plutirii, o descătuşare din robia nevoilor şi o odihnă fericită a atenţiei care a depăşit, în sine, conflictul?...
Este contradicţia artistică o exacerbare de antagonisme sau, din contră, o netemere în faţa năvălirii imaginilor din miezul cărora a fost dezamorsat răul psihologic şi care acum tind să se supună legilor frumosului, ce încadrează ca într-o ramă a luminii conţinuturile evocate?... Nu rezoluţia psihologică a tensiunilor, ci un fel de rezoluţie armonico-melodică, practic posibilă în orice tonalitate, minoră sau majoră, manifestă noul raport calitativ cu existenţa. Numai depăşind moartea o putem privi şi contempla. Acesta pare a fi mesajul eshatologic al marii arte.
O hermeneutică adecvată artei va sesiza, după cum a arătat Gilbert Durand, că eufemismul este în centrul trăirii estetice, ceea ce poate fi interpretat din punct de vedere creştin ca un mod de afirmare neperseverativă a identităţii, susţinută de Har. Viaţa ca Dar este viaţa cea dinainte de viaţa ca luptă. Deşi în spaţiul dramei artistice contradicţiile şi antagonismele par a exploda, în deplină libertate, ele sunt aici – să nu uităm – „fapte de poveste”, posibil trăite ca atare la modul ideal de un subiect transcendental nepătimitor.
Subiectul contemplativ nu oscilează timic, ci trăieşte în mod neantagonist antagonismul. În acest sens, sfinţii părinţi au vorbit de taina simţirii înţelegătoare. În mod ideal, într-o perspectivă iconică asumată, arta ne rezervă o privire a veşniciei revărsată asupra istoriei.
(text apărut în revista "Ramuri", nr. 6/2010)
