„Poezia autentică – practică textuală abilă şi provocare pe verticală a sensului” (Eugen Serea în dialog cu Florin Caragiu)

Eugen Serea: În ce sens se mai poate vorbi astăzi de o poezie creştină? Nu este o contradicţie în termeni, aşa cum vor considera cei care, în mod tendenţios, separă menirea poeziei de exprimarea unui crez?

Florin Caragiu: În opinia mea, chiar şi o poezie numită a senzaţiei, aparent fără adâncime ideatică, nu poate exista ca atare. Psihologii au constatat, de altfel, existenţa unui raţionament inconştient, care dă gustul lumii, şi prin intermediul căruia, în absenţa interpretării conştiente a unui fapt, acest fapt e ca şi cum se interpretează singur, de la sine. Să încetăm să ne iluzionăm că a trăi în senzaţia oarbă înseamnă a trăi în afara ideologiilor, fără a alege. În orice moment omul face o alegere.

- Şi totuşi, ce rol au spiritualitatea şi adâncimea în poezie?

- Poezia autentică este simultan o practică textuală abilă şi o provocare pe verticală a sensului. Chiar şi în afara mecanismului simbolic explicit, poate numai prin captarea vagă a sugestiei, e ideal să se creeze o sincronicitate între micro- şi macrostructură, între viaţa formei şi viaţa înţelesului. O formă deschisă, cu un grad indefinit şi infinit de complexitate, corespunde cu o gândire şi cu o intuiţie deschisă, cu o metafizică inepuizabilă. Dacă retragem orice ecou metafizic din poezie, poezia moare pentru că moare inepuizabilul la orice nivel.

- Ce poeţi religioşi români vă reţin atenţia în actualitate?

- L-aş numi, între alţii, pe Paul Aretzu, cu a sa „Carte cu anluminură”. În acest caz, principiul sincronicităţii între macro- şi micro-structură, de care vorbeam, funcţionează, aş spune, cu măiestrie, după specificitatea poeziei pe care o scrie. Aici, unitatea dintre mişcarea agilă a formei şi acuitatea treziei spirituale, unitatea dintre senzaţie şi suflet, creează o imagine a omului întreg şi, mai mult, a unui univers schimbat la faţă, care e în translaţie continuă, în funcţie de poziţia omului.

- Care poate fi atuul, în câmp poetic, al unei scriituri creştine?

- Răspunsul meu este: personalismul. Erosul subtil, characteristic în mod fundamental poeziei, nu poate exista în afara acestui omagiu suprem adus formei întrupate, care este creştinismul. La urma urmei, poezia aspiră să fie o formă de dragoste, chiar şi atunci când poetul, poate dintr-o prea mare vulnerabilitate, preferă să facă pe curiosul şi pe subversivul.

- Ce este poezia mistică?

- Exemplul clasic îl constituie poemele scrise de sfântul Simeon Noul Teolog, pornind de la starea unei trăiri non-ordinare, unice. În acest caz, trăirile, în fenomenologia lor intimă, deplasează obişnuinţele, oarecum în felul în care tropii poetici deplasează sensurile comune. Asistăm la o continuă înnoire a minţii, la o perpetuă prefacere spirituală a raportului cu lumea şi cu corpul. S-ar spune că busola motivaţiilor adânci nu mai recunoaşte nordul, aşa cum în mod uzual şi utilitar acesta este recunoscut de făpturi. Apar investite cu valoare fapte şi detalii până nu demult aflate la periferia interesului. Pe urmele misticii, poezia aspiră către o stare de înnoire a receptării lumii şi, nu mai puţin, către o înnoire a lumii. La noi, poezie mistică de înaltă ţinută au scris, de pildă, Părinţii Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) şi Ghelasie Gheorghe, de la Frăsinei.

- Ce a reprezentat pentru dvs. părintele Ghelasie Gheorghe?

- O călăuză, un părinte duhovnicesc, o insulă miraculoasă în mijlocul oceanului învolburat, care nu era înscrisă pe hartă. Era înclinat spre descoperiri vii, neintermediate de prejudecăţi. Aşa cum se cuvine, dogmele creştine îi lărgeau orizontul, nu îl împiedicau să privească pe fereastră. Comunica cu toate făpturile naturii, pentru că preţuia viaţa deschisă relaţionării duhovniceşti, în orice modalitate a sa.

- Cum apreciaţi – pentru legătura ei cu sufletul poetului – valorizarea biblică a copilului, făcută de Hristos Însuşi, când a condiţionat intrarea în Împărăţie de asemănarea cu aceşti micuţi?

- Copilul întruchipează, în primii lui ani, nevinovăţia şi prospeţimea, credinţa spontană în minuni, un suflet neros de îndoială, deschis către Paradis. Dar Evanghelia recurge la comparaţii într-o direcţie sufletească similară, a nevinovăţiei şi a blândeţii, a gingăşiei şi a prospeţimii, invocând imaginea făpturilor necuvântătoare, cum sunt porumbelul şi mielul, făcând din ele imagini ale purităţii spirituale. De aceea, cred eu, cărţile pentru copii sunt destinate la fel de bine lecturii omului matur, pentru că înţeleptul rămâne întotdeauna, în sufletul lui, şi un copil. Profit de ocazie pentru a readuce în atenţie un titlu uitat: Familia Roademult, scrisă de Florian Cristescu înainte de 1940, o carte despre aventurile şoriceilor din năzdrăvana familie Roademult. Autorul are o subtilă intuiţie a diferenţei specifice, prin care umanizarea necuvântătorului e văzută ca un proces, nu ca o finalitate, astfel încât dulceaţa şi adevărul acestor scrieri, duioşia şi umorul lor plin de seriozitate provin tocmai din folosirea naturală, cu inefabilă moderaţie, a funcţiei personificării artistice.

- La ce lucraţi în prezent?

- În prezentul imediat, ceea ce mă preocupă sunt o serie de comentarii literare despre cărţi recent apărute care sunt şi memorabile. Mă refer la „Cartea cu anluminură”, de Paul Aretzu, şi la „Cartea Alcool”, de Ion Mureşan. Totodată, volumul retrospectiv de poezii semnate de regretatul Mircea Ivănescu mi-a atras firesc atenţia, Ivănescu fiind unul dintre poeţii mei preferaţi şi care se cere constant recitit. De altfel, Marin Mincu a văzut în Ivănescu, deşi rămas unic ca poet, una din formulele modelizante în poezia română, o valoare perenă, un posibil modelator pentru urmaşi. Dorinţa de sincronizare cu mersul literaturii europene, nu scutită de excese, a adus la un moment dat în scena literaturii române tema textualităţii şi a intertextualităţii, a literaturii autoreferenţiale. Cei mai mulţi dintre optzecişti au văzut în livresc o opoziţie cu natura şi cu viul, o formă de alienare, de înstrăinare în mediul scriiturii, pe care au asemuit-o cu o golire de sânge şi cu un fel de zbatere de asfixiat în vidul alb al hârtiei. Ivănescu impune, pentru prima dată în poezia română, o altfel de percepere a livrescului. Livrescul este naturalizat în sens superior, adică este trăit cu un sentiment al naturii originare ca o întoarcere acasă în locul tainic unde natura şi cultura coincid, pentru că în acel moment, al triumfului cuvântului, sălbăticia şi aleatoriul încetează din existenţă, în modul reclamat de cea mai puternică nostalgie a omului. În acest sens, Ivănescu era un nostalgic şi un metafizician, pentru că a naturalizat livrescul, a redus înstrăinarea omului de cuvânt şi de existenţa desăvârşită.

- Ce au de învăţat oamenii de la încercările recente prin care au trecut, şi ale căror consecinţe par a fi incalculabile? Mă refer nu doar la criza economică, ci şi, mai ales, la catastrofa naturală, ecologică şi umanitară, din Japonia.

- Lumina în care credem şi în care nădăjduim nu lucrează împotriva naturii, ci împreună cu ea. Natura însăşi suspină întru nădejdea învierii, stă scris în Evanghelie. Mântuirea omului nu poate fi un act trăit în indiferenţă faţă de destinul comun, cosmic. Aceasta e grava lecţie pe care se cuvine să şi-o însuşească astăzi omenirea.



(text apărut în revista "Fereastra", Anul VIII, Nr. 4 [62], August 2011, p. 22)

De ce?

De ce există mâna ta care mângâie?
Imboldul de a spune un cuvânt care să tragă peste chip
Un văl de lumină, dincolo de care, mai limpede, te arăţi?
Fisură în vid e orice răspuns! Gustul de zarzăre strivite în gură,
Zâmbetul sperietoarei de ciori te fac să visezi
Un chip ce se-ntoarce îndepărtându-se. Neliniştit
Port în buzunarul de la piept pământ din colinele bântuite
De un copil, care a crescut şi m-a ajuns din urmă
Şi peste creştetul meu se înalţă. Câtă odihnă şi ritm
S-au strâns în grămăjoara de lut? În urma ta o arunc,
Pe pânza de soare ce ţine tălpile ridicate. Şi tu,
Privind înapoi, vei fi spus că dragostea care te face să suferi
Se desface în mii de umbre, ce însoţesc fiinţe şi lucruri
Fără să ştie, fără să ştii.

Florin Caragiu

(foto: Diana Popescu)

Adrian Munteanu. Octava Sângelui

Braşoveanul Adrian Munteanu se numără între cei mai remarcabili sonetişti ai literaturii noastre. Şerban Foarţă elogia frumuseţea acestor poezii, care îl „consolează de micile mizerii ale cotidianului”, admirând faptul că „maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei”. La rândul său, Marin Mincu observă, referindu-se la volumul „Femeie!...” („Minerva”, 2009), faptul că autorul „cultivă ardoarea erotică specifică acelui «dolce stil novo» despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli”.
În volumul „Orele tăcerii” (Dacia, 2010), Adrian Munteanu zugrăveşte fresca unei experienţe limită. „Aceste 83 de sonete au fost scrise în 69 de zile şi adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Dsurerea, Credinţa trăite timp de zece ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital”, mărturiseşte autorul. Accidentul, operaţia, experienţa ieşirii din trup şi revenirea la viaţă susţinută de prezenţa umană, sunt treptele parcurse de suflul poetic în sincronicitate cu desfăşurarea evenimentelor.
Orele ce survin după accident aparţin tăcerii ce acompaniază zbaterea sângelui: „Nedumerite, orele tăcerii/ Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă./ Prea mult se zbate sângele în pripă/ Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii// Ce îşi purtau credinţa pe aripă?” (Orele tăcerii). Trupul devine rană: „Din aşteptări se-ntinde-n pântec rana/ Ce s-a-ncleiat în sângele vâscos/ Şi-a devenit într-o clipire hrana/ Zvâcnirilor ce-ntretăiat mă cos” (Vidul). De aici, nostalgia zborului: „Aş vrea să fac cu sturzi plăpânzi rocadă/ Să simt cum cerul siniliu înnoadă/ Vibrări fecunde ce se iau la trântă” (Ascuţiş). Imaginaţia împrăştie aburul unor plăsmuiri fantastice: „Un abur moale strâns atent în plasa/ Eterului ca-ntr-un năvod de fluturi/ Pe care-ai vrea înflăcărat să-l scuturi/ Ca să acoperi cu polen crevasa” (Vis 2).
De după perdeaua de spaimă, se aude pulsul rugăciunii: „Alungă-mi spaima, dă-mi să beau absintul// Nădejdii mele-n rostuiri străvechi./ Întoarce-n sine glonţul ca argintul/ Ce mi-a trecut turbat pe la urechi” (Scânteia). O prezenţă învăluitoare susţine orientarea fragilă spre viaţă: „Atingi, iar ochii desluşesc în goană/ Că trece-un înger. Ca un fulg aţine/ O boare strânsă-n pumn, ca să aline/ Sfiala clipei ce îmi e icoană” (Fără cuvinte). O sprijină cu gestul fundamental al dragostei: „Alină-mă, aşa cum ştii că este/ Gravat în noi, nu rânduit în legi, / Chiar dacă-ncerc nedesluşit proteste” (Alaiul). Carnea răstignită în feşe păstrează nostalgia mitului, ca re-facere poetică a vieţii: „Legări şi dezlegări de feşe-n pripă/ Pe carnea răstignită de cuţit. / Dar nu-mi inspiră temeri lungi, nu ţipă// Ca un torent spre mare prăvălit. / Mi-e de ajuns că-şi va lăsa-n risipă/ Răgazul lui, ca să-l aşez în mit” (Chirurg). Însă, totodată, secretă imageria unei „pogorâri la iad”: „Severe paturi stau pe două rânduri; / Pe strâmb plafon un bec varsă uitare/ Ca un strigoi ce a scuipat licoare/ De-oţet sălciu pe frunte şi în gânduri” (Salonul).
Trupul imobilizat simte intrând în carne inelul morţii: „Îndeasă-n drenul şerpuind sub piele/ Vâscos lichid ce va spăla cu zel/ Scursurile cu izuri vagi şi grele. // Nu-mi mai răspunde trupul la apel. / Îl simt legat în funii şi atele/ Şi crud încins de-un ruginit inel” (Inelul). Modulaţia sensibilităţii descrie, sub spectrul abisului, un grafic inefabil: „Ce-ngaimă gura? Doar curbări de linii,/ Dar sunetul din piept n-a mai răzbit./ Ce să-nţeleg? Vor fi în floare crinii?// Sau umbre-adânci mă vor lăsa rănit?” (Sunetul); „...Un fir de iarbă răsucind eterul/ Cu sabia sclipind în curcubeu./ Va rugini între răstimpuri fierul// Tăişului desferecat cu greu” (Vis 7).
Urmează, fireşte, golgota mesei de operaţie: „E pusă-n centru masa de tortură, / Răvăşitorul pat al lui Procust, / Pentru acela care-n chin îndură// Să fie stors din truguri roşul must. / Îmi pun cu spaimă palma peste gură, / Dar tot va fi, înfrigurat, să-l gust” (Patul). Apoi suspendarea între viaţă şi moarte, cu o conştiinţă planând în văzduhul dintre propriul trup şi cer: „Ceva s-a rupt, s-a dezlipit de stare. / Sunt unde ştiu, dar nu deplin mi-e-ntinsul. / Mă recunosc mai mult în necuprinsul/ Mirărilor ce vor sfârşi-n uitare. // Încerc să văd în jur cu dinadinsul, / Dar toate-s doar un semn de întrebare/ Şi se compun din urme pieritoare/ Mă simt prin toate câte am învinsul” (Cranii). Îşi fac apariţia forme nelămurite, chemătoare spre alt tărâm: „Sunt încă-n aer zvârcoliri sihastre, / Chemări târzii spre dincolo. Firav, / Aud un zvon. Tălăzuiri albastre/ Îmi flutură cămaşa. Demn şi grav/ Alung cenuşa din uitate glastre/ Să pot primi un licărit suav” (Cenuşă).
Spiritul, ca desprins de trup, trăieşte prin flacăra credinţei: „În încleştare sunt izbit de flame, / Dar mustul tihnei în credinţă-l storc/ Chiar de s-au pus pe taina clipei scame” (Liman). Iar atracţia morţii e învinsă de chemarea oamenilor din preajmă, de transfuzia sufletească a dragostei lor ce pluteşte deasupra trupului periclitat şi îl încălzeşte: „Sunt oameni vii, inspiră şi frământă/ Dorinţe vii şi zbateri să exişti. / «Înghite»-mi spune glasul ce îmi cântă// Refrene dulci cu ochii ei cei trişti. / «Nu pot!», răspund. În gât mi se împlântă/ Tăişul bont. «Ba nu, ai să rezişti!»” (Dialog).
Trezirea survine ca o revelaţie a sinelui şi vieţii: „Cu palma mea desprinsă din strânsură/ Ating o mână. Forma ei o ştiu/ Cu fiecare unică nervură, / Cu moliciunea fiecărui pliu. / Îi simt căldura, o lipesc de gură. / Şi pot deschide ochii-n jur. Sunt viu!” (Aici).
După cum observă Virgil Borcan, „atmosfera onirică, de coşmar atroce punctat pe alocuri cu luminişuri însorite, impregnează textul până la a-i modifica referentul. Din lumea reală a patului de spital suntem purtaţi în lumea sublunară a vizionarismului poetic căruia cel mai bine, cred, i s-ar potrivi termenul antic enthousiasmos”. Ţesătura textuală respiră, însă, peste tot de autenticitatea şi melosul experienţei, în nodurile ei scânteind octava sângelui rugător, receptacul al unei mini-învieri.

Florin Caragiu

(În: "Trei Poeţi Braşoveni": Adrian Munteanu. Octava Sângelui; Eugen Axinte. Eden-tităţi; Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998), revista "Spaţii Culturale", Nr. 17/ Iulie-August 2011, pp. 74-76)

Ieşirea din sine

cu un deget în gura căţelului – ce-l strânge fericit –
aştept să cadă pelerina întunecată a soarelui.
în vale, îngerul peretelui îşi flutură aripile în părul moale de veveriţă
a trebuit să ne pierdem în ploaie ca să cădem de pe trupul păros
al lumii în iarba abia cosită şi să ascundem aici durerea
îndrăgostirii. e doar o pânză întinsă, în care suflă un copil.
poţi bate din palme când te trezeşti pe acoperişul oraşului.
la început, totul pare simplu, însă dragostea trece prin tine
şi te învăluie ca o apă în care nu cutezi să respiri. primul om întâlnit
te pune pe gânduri: oricine ar fi, îţi poartă sufletul la vedere.
şi bucuria lui îţi străbate ochiul, iar suferinţa, inima.

Florin Caragiu

Viorel Mureşan, "Lumina absentă" (Paralela 45, 2000)

În volumul „Lumina absentă” (ed. Paralela 45, Colecţia 80, Seria Poezie, 2000), Viorel Mureşan cristalizează, în forme poetice minimale, starea de absenţă. Tema predilectă folosită pentru reliefarea atmosferei e cea a morţii, cu reflexe metafizice, reluată prin motive precum cele ale lunii, nopţii, risipirii, căderii, putrezirii etc.
Abundă imagini compozite cu alură suprarealistă: „cad bolovanii din clopot/ pe lumina lunii/ sună greu// bătrâni cu capetele de făină/ se risipesc/ prin dantela unei porţi” (Faire-part); „noaptea îşi tocea ochii pe marile bulevarde/ ca o femeie înaltă ducând o groapă pe roţi” (Pastel însângerat); „făceam plajă sub un soare de scândură/ dată cu lac/ ascultam cum se chinuie vântul/ prin crăpăturile lui” (Plaja).
O dată cu senzaţia sufocantă de derealizare: „e o zi care nu va intra în istorie/ deşi soarele a apus/ în fumul meu de ţigară” (9 Martie 1996), lumea şi timpul par a intra într-un proces de lichefiere: „vino să ştergem/ luna topită aseară pe geam” (17 iulie 1999); „dimineaţa şi amiaza se duc ca nişte sticle pe fluvii lente” (Descântec de înnoptarea femeii).
Din apele absenţei se materializează instantanee de figuri fantasmatice, cu efervescenţa lor asociativă, cu nuanţe surprinzătoare şi enigmatice: „ea cobora muşcând lumina/ pe foaia cerului de cretă/ înfăşurată-n ţiglele cetăţii/ şi larve moarte aducând cu ochii” (Fotografie); „printre zilele mele se vede moartea ca printre dinţii de la o spată/ e încă tânără şi arde panglici lipicioase încărcate de muşte” (***).
Absenţa vizează, nu în ultimul rând, lipsa de consistenţă – de duh, am putea spune – a gândului omenesc, care cere o rescriere: „azi-noapte a venit la mine pascal/ şi m-a rugat să-i şterg propoziţia/ aceea nenorocită cu trestia gânditoare/ fiindcă s-a cam grăbit când a lăsat-o pe hârtie/ scrie în locul ei – mi-a mai spus – / că trestiile despre care vorbeam/ erau foarte rare/ că vântul făcea mai multe zile/ de la una la alta/ de la una la alta” (Dictonul).
Sensibilitatea poetică păstrează, însă, intacte resursele pentru fresce de fineţe ale „prezenţei în absenţă”, cum ne apar figurile deţinuţilor din temniţele comuniste: „erau deţinuţii gherlei pe câmpia cu tomate/ precum gândacul din colorado deasupra oceanului/ pe lângă ei treceau trenuri/ care lăsau în dreptul lor/ câte o perdea mişcătoare de fum/ ori un fir de praf dintr-o metropolă europeană/ să nu li se pară că timpul e putred/ ori că seamănă cu o tuse auzită prin zid” (Speranţe de toamnă).


Florin Caragiu

Jocul

pare revoltător că vrei să pierzi
chiar dacă e un simplu joc în mijlocul străzii
şi totul se mişcă fără să dea semne de oboseală
dar e un fel de a-ţi exprima dragostea
arunci un balast şi întristarea se şterge de pe faţă
o umbră dansează ştiu tu aştepţi bucuria celuilalt
e semnul de recunoaştere pentru o dorinţă
venită de foarte departe din fereastra deschisă cu greu
de o mână abia respirând
găseşti lumini pe feţe smolite
nu s-a găsit încă vreuna pe care să n-o vezi
abătută în frumuseţea cutremurului dintre noapte şi zi
asta îmi dă putere să ridic pasul din zăpada înaltă
spulberată ca o zi caniculară între două ploi iuţi
această clipă e ziua ta e numele nou
pe care-l simt pe buzele tale când închid ochii

Florin Caragiu



(fotografie preluată de pe blogul Elenei Popa)

Onir

Ai deschis un caiet în care ai scris: am adormit în picioare
pe când te legănam nopţile, în spitalele fără număr. Bobul
de năut eu ţi l-am pus în pulpă, să tragă mâlul din oase. Şi
din pământ am dezgropat icoana, am curăţit-o şi am pus-o
la căpătâiul tău, pe când tremurai de febră. Îţi ţineam foaia
când scriai despre moarte şi erai mai viu ca nicicând. Ţi-ai
adus aminte de mine! În acest ceas târziu, când străzile au
măsele de fier ce asmut piciorul temător asupra ierburilor,
am să-ţi spun despre întunericul în care strigai după ajutor
şi nu mai recunoşteai conturul obişnuit al lucrurilor. Visul
era un şir de picturi în ape, în care pulsau chipuri vii, şi tu
ai vorbit atunci despre floarea de aur a nopţii. Sub pământ
curgeau râuri de sânge şi ai despletit undele lor, ascultând
chemarea dragostei. Dar într-o zi ai înţeles că aceasta e un
spărgător al gheţurilor din carne. Ai luat o barcă spre larg
până ce ţărmul a dispărut din privire. Şi din valuri îngerul
a căutat spre tine. Nepământesc trupul lui pământiu a tras
la mal privirea ta şi ţi-a fost rău de lume şi pentru ea mult
te-ai rugat. În spatele şcolii pândea duhul rău şi tu păşeai
fără să atingi pământul spre peticul de iarbă din mijlocul
zăpezii. Un munte până la cer deodată în faţa ta a apărut.
Deja suit până în mijlocul lui te-ai trezit, în nodul crucii.
Izvorul de peste dealuri şi liliecii prinşi în gândurile tale
te-au făcut să lingi sarea sculptată în miezul stâncilor,
ca să ajungi la copilul ce are nevoie de tine, să-i ştergi
fruntea şi să-i dai să mănânce acest poem, cu ochi mari.

Florin Caragiu

(foto: Diana Popescu)

Poezia & Patria

Poezia e cuvântul care, în înaintarea sa, rămâne în graniţa inefabilă dintre abstract şi concret, dintre formal şi informal, dintre exprimabil şi inexprimabil, dintre taină şi descoperire... Patria e pecetea unei identităţi filiale a fiinţei întru comuniune, este memoria originilor, cu rădăcini deopotrivă în văzut şi nevăzut. Împletire de izvoare topologice şi genetice, patria e, aşadar, mărturia că fiinţa, mai mult decât un principiu abstract, este o fiinţă vie cu un chip amprentat de o anume filiaţie, în care respiră iconic, universalizant, însăşi taina Fiului lui Dumnezeu făcut trup.

Florin Caragiu

(în antologia "Mai am un singur doors", ed. Blumenthal, 2011, p. 37)

Poeţi braşoveni (I)

I. Eugen Axinte. Eden-tităţi

Poezia lui Eugen Axinte („Avatarii din Casa Cuvântului”, Orator, 2004; „Autopsierea labirintului”, Minerva, 2010), se vrea a pregusta coloritul şi cântecul unei combustii ce tălmăceşte, fără împuţinare, viul, cu al său inefabil. „În noaptea străveche, pe ghizduri abrupte/ clorofila înflori-va” (La fântâna somnului), căci, negreşit, „cândva/ toate vor fi tălmăcite de-un cântec” (Diagnostic pentru o şoaptă) – ni se spune.
Este o poezie şoptită, dar şi a confruntării cu şoaptele, purtată din „Treimea Memoriei”: „Eu sunt cavalerul îmbătat de cruciada genunilor toate/ şi vin din adâncuri de vise, pe frânghii tăcute, la locul/ ce-i zice Cetatea Tăcerii (…) În războiul cu Şoaptele, armele mele – / spaime mărunte, hymere şi dulci cavalcade/ dau ştire din Treimea Memoriei” (Devoţiunea Cavalerului de Frig în războiul cu Şoaptele). O memorie a „extazei/somnului”, în care conglăsuiesc identităţi sub semnul Edenului şi, deopotrivă, al vulnerabilităţii, al rănilor: „Învrednicite-s cu memoria rănilor/ toate ce sunt (…) edentităţi cât o clipă se zbat/ în armurile somnului” (Aduceri aminte).
Osmoza între viaţă şi text este un leit-motiv al poeziei: „Arunca-vei sălbatice stihuri/ în mlaştini fetide, cânta-vei/ împreună cu marea// binecuvântatul –/ acest ţărm al poemului” (Însemnări din vidul memoriei), ce desfăşoară sulul regăsirii de sine: „Ca-n viziunea unui vechi paing răsari/ din maluri de pustiu, pe-un muşuroi de vremuri/ şi-n legănarea-i, pe plăpândul fir, se pare/ a fi chiar ţărmul regăsirii tale” (Poezia). Efemeritatea şi fragilitatea, întruchipate de floare, deschid, chiar ele, accesul, spre intimitatea cu viitorul: „Cine ar vrea să ştie-ntrutotul/ jocul speranţei, ori preţul/ seninului basculat în floarea de crin?” (Înseninare şi lacrimă).
În corpul lent curgător al magmei poetice, lucrurile şi cuvintele fuzionează. Conductibilitatea onirică favorizează schimbul nevăzut şi transferul de consistenţă: „Dacă fluviul acesta ar fi o epopee/ tu ai fi curgerea unui manuscris (…) şi lucrurile, toate, se vor sfii/ vor deveni vise în viaţa/ poemelor” (Dacă ai fi). Peisajul e modulat de o tânguire nelămurită, expresie a tensiunii dintre golgotă şi icoană: „Scormonind în oglinzi trupul cuvintelor reci/ am aflat că-s zidit cu tăcute icoane// o gură de flaut mă leagă în somn/ cu parâme prelungi/ novembre cutreieră-n noapte/ pe albe oceane. (…) Cu trup de golgotă, ruinile cad/ în adâncuri de pleoapă” (Noaptea de noiembrie).
Omniprezente, stingerea şi ruina reliefează, prin contrast, tocmai nostalgia paradisului, modelarea iconică a şoaptei: „în propria-i stingere călătoreşte/ firul de praf, cum şi oceanul de aştri// numai şoapta-şi desăvârşeşte/ chipul în piatră” (Geneză). Rămâne, mereu, a fi sondat necunoscutul, tărâmul nepopulat al descoperirilor: „sângele-ţi naufragiază în manuscrisul oceanului/ cu o aripă încă nepopulată” (Cupiură).


II. Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998)

Versurile lui Claudiu Mitan cunosc alăturări surprinzătoare, schimbări de cadru şi volte prin care poezia îşi împlineşte efectul de tăiere a răsuflării. Revendicând trupul, arta-i se vrea a fi aidoma respiraţiei: „Să fii aidoma cu trupul/ Respirând să te-nalţi. / Iată văi şi prăpăstii, / cămaşa de gală şi floarea. / Să fii aidoma respiraţiei” (Cămaşa fericitului). Căci aerul ei de poveste reface continuumul misterios dintre interioritate şi exterioritate: „Aerul despre care ţi-am povestit/ încă există. // În noi vulturul îşi face cuib/ şi cele ce sunt/ ca taina în sângele fiinţei/ sunt” (Luna îşi dezvăluie tainele).
Cântecul mediază între scufundare şi apariţie, între ţărmurire şi derivă: „Demult am cântat oraşul/ Încet-încet oraşul se scufundă. / Demult am cântat femeia/ Încet-încet femeia se scufundă. // Şi vin zilele mele şi nopţile mele/ Ca o maree se izbesc de osul frunţii mele. // Şi iată un cântecel cu vinişoare subţiri/ cu sâni trandafirii/ cum pluteşte în derivă” (Demult).
Alternanţa între amintire şi uitare: „Deschid gura şi-mi amintesc cuvintele/ Am ştiut că ele vorbesc/ Am uitat că ele vorbesc” (***), apare ca bătăile inimii, printre care trupul se strecoară, „ca o babă ce-şi râde în oglindă” (Parcă ai lepăda constelaţii). Rememorarea se însoţeşte, astfel, cu un dialog „difuz ca o ceaţă”, însă alert şi nelipsit de aroma surâsului: „Mulţi îşi amintesc/ Oho, de mult timp/ ei îşi aduc aminte// Şi de ce să ne zdrobim noi mâna? // Păi fericit în carul tău tu cântai” (De mult timp).
Peste tot, senzaţia de apartenenţă la un melos străvechi – viaţa –, această imponderabilă cu modulaţii şi schimbări de tonalitate generate de mările sufletului: „Iată, mările acestea sunt ale tale, / Ele posedă ştiinţa descrierii/ şi viaţa aici nu va mai fi un biet animal hăituit/ ţâşnind din jiletcă/ viaţa aici nu va mai fi o pulbere/ albind trecătorii. // Viaţa... Cât se mai poate cânta/ acest cântec străvechi” (Voi spune). Gravitaţia lumii este contrapunctată de fragila insuflare: „Cărând lespezi mi-am amintit. / Fericit cel ce respiră/ – floare casantă în haos” (Vântul şi piatra).
Figuri indefinite precum cea a morţii capătă contur prin apropierea de pulsul unor fiinţe mărunte, concrete: „Vai, prieteni, ce grabnic v-aţi cumpărat moartea! / la căpătâiul vostru încă odihneşte puiul de lăcustă!” (În rigorile noastre, în memoria lui Daniel Turcea). Semnele necuvântătoarelor sunt direct conectate la recâştigarea purităţii şi speranţei umane, la desprinderea chipului din umbră: „Aibi tu zăpadă şi suflet în tine/ aibi tu nădejde de om/ te vor recunoaşte câinii pe stradă/ te vor saluta/ cu laba îţi vor face semne/ cu un picioruş în aer. // Te vei ridica peste umbră” (Te vei ridica peste umbră). Inexprimabilul iradiază, cu intensitatea intenţionalităţii sale, din suprapunerile unor figuri „mişcate”: „Iată izvorul şi iată umbra izvorului. / Izvorul acesta e din cuvinte/ umbra izvorului e din imagini. / Şi iată şi trecătorul. / El poate fi umbra izvorului/ El poate fi chiar izvorul” (Umbra trecătorului).
Ştiinţa şi bucuria secretă – ce dau titlul volumului – dezvăluie polii unei trăiri în care palpită zvâcnetul lacrimii, memoria embrionară, foşnetul vieţii şi al morţii sub semnul logosului mediator şi revelator, într-o apariţie amprentată de tonusul eshatologic: „Iată cum lucrează lacrima. / Cu bună ştiinţă ca o lacrimă. / Mărturiseşti: Totul doarme în lacăte diafane, / cuante pe cer. / Cuante în care citeşti: / Aceste globule de sânge palpită încă/ de neliniştea embrionului. // Tu spui... Ce-ai putea spune? // Imortalitate, moarte ca piatra cu pori, / foşnesc. / Spaţiul se umple de ele. / Strivit în ruinele, în cocleala aceasta/ fluturi o benedicţiune: // Iată-i cum vin, / iată-i cum trec! // (Ştiinţa şi bucuria secretă/ de a fi un pod, un apeduct) / Limpede: / Iată cum luminează Apusul! / Iată cum luminează Răsăritul!” (Ştiinţa şi bucuria secretă).


Florin Caragiu

Florin & Mihai Caragiu: "Matematică şi Poezie – Confluenţe"

În gândirea grecească, pe lângă ordine şi cosmos, logosul a fost o altă noţiune, cu dublu statut, obiectiv şi subiectiv. Logosul există atât în om, cât şi în lucruri. Cosmosul şi ordinea lui se opun unui aşa-numit haos iniţial şi sunt inseparabile de ideea de inteligibilitate, de logos. Pitagora, cel dintâi, a numit cuprinderea tuturor lucrurilor kosmos, din pricina rânduielii ce domnea în cuprinsul lor. Cosmosul era universul ordonat, altfel spus, normat. O altă proprietate fundamentală a kosmosului pitagoreic, pe lângă caracterul lui ordonat, este aceea a caracterului finit. Grecii, s-a spus, se temeau de infinit. Ei asociau valoarea binelui cu finitul şi, implicit, cu cognoscibilul. Pentru ei, infinitul era ceva de ordin iraţional, dăunător eticii. De altfel, esenţa învăţăturii pitagoreice e conceptul de număr în explicarea lumii. (Desigur, pe acea vreme, conceptul de număr era foarte primitiv, legat de ilustrări practice, cu pietricele sau din puncte.) Pitagora e ultimul punct nodal al sistemului încă nedivizat al imaginii lumii mitice, în centrul învăţăturilor sale aflându-se, într-un tot unitar, muzica, matematica, astronomia şi ritul. Există o mistică a numerelor pitagoreice care şi-a atins apogeul în şcoala neopitagoreicilor, în aşa-numitele teologii aritmetice ş. a. Se stabileau corelaţii între numere şi alte concepte matematice, numere şi muzică, numere şi morală, numere şi corpul uman, numere şi elementele universului.
E interesant de urmărit întâlnirea dintre poezie şi matematică în acest punct de convergenţă generală care este mitul, unde funcţiile spiritului nu sunt încă diferenţiate în discipline autonome, şi unde gnoseologicul şi ontologicul, cunoaşterea şi existenţa se suprapun. De altfel, suprapunerea dintre existenţă şi cunoaştere este o temă fundamentală a gândirii antice, şi care, de altfel, a cunoscut revalorificări interesante în modernitate. Parmenide afirma, de exemplu, că „acelaşi lucru este a cunoaşte şi a fi”. Cu alte cuvinte, există o identitate de natură între intelect şi restul existenţei, care face posibilă cunoaşterea. Ajungem, astfel, la ideea importantă de reflexivitate a gândirii, la ceea ce s-a numit, în legătură cu gândirea greacă şi nu numai, critica gândirii, cunoaşterea cunoaşterii.
În dialogul „Timaios”, Platon se referea la cele cinci poliedre regulate, spunând că sunt figuri cosmice la intersecţia dintre raţional şi iraţional, şi corespund treptelor universului său. Teoria lui Platon corespunde în mare măsură principiului economiei, în sensul folosirii unui număr minim de elemente pentru redarea diversităţii fenomenelor naturii, ca şi dezideratelor raţiunii, regularităţii şi ordinii de care e pătrunsă gândirea greacă. Existenţa ascultă de acelaşi logos ca şi intelectul [1].
În cartea „Matematica poeziei”, Solomon Marcus prelua această constatare în sensul demonstraţiei sale că, până la un punct, atât poezia, cât şi matematica, sunt posibilităţi de autocunoaştere şi, totodată, de creare a unor obiecte ideale posibile. Poezia, ca şi matematica, explorează, ambele, posibilul prin forţa proiectivă a spiritului [2]. Mai recent, psihologii, şi aici îl numim pe Simion Doru Ogodescu, au numit aceasta, în termeni aparent paradoxali, „experiment mintal”. E vorba de o reconstrucţie ipotetică a realului. În general, s-a spus, nu se ţine seama de diferenţa fundamentală care există între ştiinţă, în general, şi matematici în special. Opoziţiile curente care se fac sunt între cunoaşterea mitică, comună, artistică, ştiinţifică şi filosofică. Totuşi, există o diferenţă considerabilă între matematici şi ştiinţele experimentale în general. Experimentul mintal matematic, ca şi cel spiritual, poetic, nu doar că reflectă o realitate deja existentă, ci şi proiectează lumi posibile.
Gyorgy Lukacs, în „Estetica” sa, spune că, în cadrul cunoaşterii poetice, obiectul estetic este ceva fiinţând în sine şi, în acelaşi timp, fiinţând numai pentru om. După Mikel Dufrenne, care a scris o carte intitulată chiar „Pentru om” [3], aceasta înseamnă că, în artă, obiectul încetează să existe simplu, pe dimensiunea obiectivităţii sale, conform căreia el este „pentru nimeni”. Această existenţă pentru subiect a obiectului reflectă în adâncime o viziune creştină despre lume, lumea creată de Dumnezeu în chip originar ca o existenţă simfonică, reieşită din acordul dialogic universal [4]. Prin aceasta, natura îşi dezvăluie orientarea sa antropotropică, spre om, existenţa în orizontul omului îndumnezeit, chip al lui Dumnezeu împlinit, realizat întru asemănare, şi coroană a creaţiei. Comuniunea dintre om şi natură e o constantă universală în spaţiu şi timp a gândirii poetice. Această lege poetică ia forma proiecţiunii simpatetice, având loc un fel de transfer de stări sufleteşti între toate regiunile existenţei. Ele par că simt împreună şi că se recunosc unele pe altele. În creştinism, toate acestea apar motivate ontologic. Natura, în cel mai înalt grad cea restaurată, participă, cu sensibilitatea sa vibrantă, la viaţa omului. Nici măcar pietrei nu-i este străină şi indiferentă viaţa umană. „Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor vorbi”, suntem încredinţaţi în Evanghelie. Părintele Ghelasie şi-a intitulat una din cărţile sale „Dialog în Absolut”, referindu-se pe larg la menirea de unitate în comuniune a creaţiei, atât de bine precizată în creştinism.
Orice poezie care se respectă nu-şi propune să exprime sentimente simple într-un sens impulsiv naturalist. De fapt, primul lucru major care se realizează în artă este o critică a sentimentului naiv, realizată prin selecţie şi valorizare. Atitudinea artistică modifică în noi circuitul investiţiilor afective, modifică raportul dintre inhibiţie şi excitaţie, şi, astfel, produce noutate. Noutatea nu constă doar în cunoaştere, ci în atitudinea faţă de adevăr, în calitatea reacţiei umane. Un simplu adevăr-idee poate exista în om ca un corp străin, dacă nu-i încălzit şi înviat prin participare, prin asimilarea lui organică, personală, comunională. Deci, iată cum cunoaşterea nu-i suficientă pentru A FI...
În poezie, se schimbă modul în care ne raportăm la lume, şi o dată cu aceasta, sensul participării noastre la existenţă devine dinamic... Prin chiar participarea sa, ne spun sfinţii părinţi, omul cade sau se ridică, se înstrăinează sau, dimpotrivă, se apropie de natura sa autentică, străbătută de har, cu implicaţii asupra întregii creaţii. Dacă filosofia realizează critica gândiri, arta realizează şi ea o critică a participării, o critică a sentimentului naiv şi, mai ales, a egoismului din om. De aceea, eul poetic apare mult lărgit faţă de eul psihologic, comun, care are, de regulă, un comportament impulsiv, neselectiv, fiind închis într-un cerc îngust de interese. Astfel, opoziţia dintre estetic şi psihologic (condiţionările psihologice) e o constatare la care au aderat majoritatea esteticienilor. „Poetul e în inima tuturor lucrurilor”, spunea Hugo von Hoffmanstahl.
După cum se ştie, poetul şi matematicianul Ion Barbu, influenţat de platonism, s-a referit la un loc luminos unde se întâlnesc geometria şi poezia. Aici el află o zonă spirituală privilegiată, locul frumuseţii inteligibile. Obiectele matematice precum punctul, dreapta, planul sunt, după expresia lui Barbu, existenţe substanţial indefinite, indefinite ca şi omul, existenţa, cunoaşterea. Conţinutul lor ideal poate fi doar parafrazat, nu epuizat. Comun atât matematicii, cât şi poeziei, trebuie să fie, aşadar, sentimentul ontologic, sentimentul sublimat al esenţei. În acest sens, matematica transcende fizica, după cum poezia adevărată e, după cum zice Barbu, mai presus de retorică. Într-o primă fază, Barbu desparte matematica de momentul ştiinţei experimentale, marcată de limitări empirice, şi, în paralel, delimitează adevărata poezie de retorica „structural mecanicistă”. Spiritul gândirii matematice transferat în lirică se arată în tendinţa de lapidaritate, în arta de a concentra şi a esenţializa la maximum, transformând cuvântul aproape într-un simbol matematic. Cât de fertil rămâne acest demers pentru spiritul poeziei rămâne o întrebare deschisă, provocatoare.
S-a afirmat că în acest punct, de matematizare a realului, încep izvoarele secetei. Dacă scopul matematicii e găsirea unei probleme şi a unei soluţii, a unui adevăr numit astfel măcar în virtutea coerenţei lui interioare, problema pe care şi-o pune poezia e: ce faci după ce ai găsit cu mintea un adevăr. Chestiunea care îl preocupă pe poet este cea a aderenţei practice la o realitate, indiferent dacă e motivată sau nu teoretic. Astfel, căutarea poetică e în funcţie de adevărul participativ, de trăirea subiectivului. În poezie, deşi avem de-a face cu sentimente epurate, ele nu sunt compatibile, de regulă, cu limbajul abstract. După regula poetică, individualul concret şi situaţia particulară exprimă cel mai bine generalul şi esenţialul. Chiar şi tendinţa nonfigurativă, în artă, conduce pe căi ocolite tot la tăieturi în sensibilitate, operând prin sugestii subliminale. Cum înţelegem aceasta? Prin natura sa, arta se aseamănă mai degrabă cu experimentul, un tip special de experiment. Se şi vorbşte, de altfel, de experimentul artistic. Un scenariu artistic este ca şi un test destinat modelării reacţiei umane („simulare de lumi posibile”, sau „accelerator de emoţii”, după Alexandru Muşina).
Având în centrul ei problema sinuoasă a participării, arta aduce omul în contact cu realitatea actuală sau virtuală, şi descoperă modurile lui diferite de a reacţiona, dar mai ales modul cum totul se poate schimba prin participare, prin credinţă, prin imaginaţie, prin valoarea suferinţei, a rugăciunii [5], prin calitatea şi orientarea sensibilităţii umane [6]. În contemporaneitate, Marin Mincu s-a referit, cu termenul de „experimentalism”, în direcţia poeziei. Acesta implică mai întotdeauna scenariul unei experienţe agonale, de limită, relevând modul în care omul îşi investeşte fiinţa în efemer sau în etern [7]. Masiva investiţie de fiinţă determină însăşi gravitaţia lumii, căzute sau restaurate. De participare depind însăşi imaginea lumii, coloritul ei spiritual, transparenţa sau opacitatea spaţiului, natura relaţiei dintre subiect şi obiect, ajungând până la calitatea proprie materiei, căci poate exista şi o materie înduhovnicită. Poezia nu are altă cale să exprime această fenomenologie, decât concretizând, particularizând, individualizând la infinit, provocând omul la reacţie personală, la alegere, la anticipare şi înnoire sensibilă [8].
În acest context, spiritul matematic nu poate guverna poezia, ci rămâne să fie, posibil, doar un moment în desfăşurarea ei. Din partea poeticienilor s-a reproşat, de altfel, gândirii matematice, că e un tip de gândire în care tragicul, dramaticul nu-şi află loc. Ideea de valoare, afirma Petre Ţuţea, tulbură ordinea matematică a lucrurilor. Deşi călăuzit de intuiţia sa specifică, prin care poate produce idei noi, spiritul matematic rămâne, totuşi, subordonat principiului metodologic al cantitativizării. Aceasta înseamnă că el surprinde acea parte din existenţa obiectivă care se cuprinde în generalitatea calculului, care răspunde operaţiilor uneori surprinzătoare de generare a calculului, speranţei de a descoperi secrete şi modele/structuri matematice cu aplicaţie în înţelegerea universului. Însă aceste structuri matematice sau formale nu deţin, ele însele, taina viului, a ţesăturii dialogice a realităţii.
O critică a structuralismului din perspectivă creştină a adus părintele Ghelasie Gheorghe. El porneşte de la ideea că puterea cauzală, care ţine în viaţă structurile fizico-chimice ale corpului este sufletul, la rândul lui susţinut de pecetea chipului lui Dumnezeu, pecetea Logosului divin. Astfel, el aşază chipul, sufletul şi mişcarea lăuntrică a fiinţei înaintea devenirii structurale, ca pe o cauză. Astfel, mistica – din care emană poezie – e opusul unei gândiri ce operează prin desfăşurare, prin construcţie şi deconstrucţie structurală, cărămidă cu cărămidă, şi, în final, atomizantă. Trăirea mistică îşi exercită un impact auroral unic, fiind expresia unei conştiinţe integrate. Temeiul acestei cunoaşteri mistice e viaţa duhovnicească şi floarea curăţiei ei. Părintele Ghelasie întemeiază morala în conştiinţa mistică, privită ca o conştiinţă a apartenenţei la propriul chip. Originarul este în noi, nu este un produs al evoluţiei structurale, nu cunoaşte alterarea (transformarea în opusul său) şi e recuperat prin rememorarea tainei originilor, printr-o atitudine liturgică.

***

Ordinea în matematică şi ordinea în poezie au, în primul rând, un punct comun, gândind din perspectiva simţului comun. Matematica, de pildă, prin ordine şi simetrie, a inspirat dintotdeauna simţul frumosului. Găsirea de regularităţi fascinează omul, pentru că astfel se simte izbăvitd e haos, de aleatoriu, şi poate acţiona coerent asupra realităţii. Arhitectura matematicii contemporane, elaborată de grupul Bourbaki, se fundamentează pe triada: structură de grup, de ordine şi topologică. Din aceste structuri-mamă derivă, prin diferenţieri sau combinări, varietatea de structuri matematice particulare. Un cercetător afirma că structura operatorie în matematică posedă, ea însăşi, o putere de transformare şi de deschidere, care e aptă în mod natural să construiască obiectele experienţei. Concluzia e că matematica nu e divergentă gândirii naturale. Jean Piaget a remarcat analogia dintre structurile inteligenţei şi cele pe care se axează demersul logico-matematic.
S-a vorbit de caracterul riguros şi fecund al matematicii, larg aplicată în domeniul ştiinţelor exacte, în contrast oarecum cu caracterul fecund, dar neriguros, al cunoaşterii experimentale. Această rigoare a matematicii şi, totodată, fecunditatea ei, înţeleasă în ultimă instanţă ca aplicabilitate, ca adecvare la experienţă, l-a impresionat mult pe Ion Barbu. Programul de la Erlangen a dat o definiţie a doctrinei matematice prin Felix Klein, care a fost valorificată de Ion Barbu şi în calitate de gânditor şi poet. E vorba de teoria invarianţilor unui anumit grup de transformări. Transpusă în filosofie, această concepţie oferă o posibilitate unică, spune Barbu, de a trata şi de a apropia doctrine în aparenţă distincte.
Idealul constă în „a trage punţi între regiuni înalte, în aparenţă necomunicabile”. Există un mod abstract de a gândi în clase izomorfe, pornind de la un principiu de echivalenţă discret. Fondul programului de la Erlangen constă în a face ordine în tabloul lumii, format din imagini izolate, în a include în familii izomorfe doctrine identice în esenţă, nu în aparenţă. Pentru a fi mai pe înţeles, iată: în matematică se vorbeşte de transformări. Clasificarea lor e legată de noţiunea de invarianţă, adică de stabilirea acelor calităţi ale figurii care rămân neschimbate după transformări. Astfel, există transformări care păstrează distanţa, unghiul, dreapta, continuitatea, forma etc. vedem şi în poezie, la Barbu, cum imaginile poetice se transformă cu conservarea unui substrat invariant, ca şi când ar fi variaţiuni pe aceeaşi temă. Semnificaţia spirituală e că proliferarea senzorială nu trebuie să acopere „logosul”. Multiplicarea figurativă, adesea, dăunează transparenţei unui mesaj originar şi stării de contemplaţie. Acest domeniu înalt este legat de etică, de adierea Binelui, fiind descris de Barbu ca un „univers de semne şi curăţii”.
Ermetismul lui Barbu poate fi făcut accesibil dacă vom înţelege puterea ideatică autonomă pe care el i-o atribuie fiecărui cuvânt care ajunge să comunice prin sine despre sine, fără ajutorul conotaţiei [9]. Orice cuvânt vine din origine, din lumea esenţelor. El e misterios şi bogat în semnificaţii dintru început. De pildă, cuvântul „om” e investit dintru început cu acel sens tainic care, în alt tip e poezie, se regăseşte doar într-un şir lung de combinări conotative. S-a spus, astfel, despre opera lui Ion Barbu, că e deschisă cu univocitate (prin denotaţie). Barbu a elogiat anti-mimetismul lui Platon în materie de artă. Acest antimimetism profesat l-a făcut pe Platon să-i laude pe matematicieni, care, spune el, chiar atunci când lucrează cu figuri, se gândesc la altceva, la idei. Obiectul trebuie reconstituit în sens ideal – acesta era mesajul lui Platon. Idealitatea ne eliberează de accidentul variaţiilor iluzive cu care ne amăgeşte realitatea.
Logosul creştin diferă de conţinutul termenului grecesc. În creştinism, „Cuvântul S-a făcut trup”. În loc de Logosul-Idee apare Logosul-Persoană. Persoana e un întreg în sine care face parte dintr-o familie supracosmică şi cosmică, şi nu poate fi redusă la număr, la un obiect de cunoaştere abstractă, prin intermediul claselor de echivalenţă. Persoana e un subiect comunional, neclasificabil în ceea ce are ea mai propriu [10]. Orice act al ei e unic şi irepetabil, având pondere valorică în concret şi în timp. De aceea, chipul ei este reţinut iconic, în orientarea sa dialogică [11], totodată în particularul şi în esenţialul lui. O putem gândi abstract, dar nu putem face abstracţie de ea în nici un moment.
Astfel Dumnezeu-Cuvântul nu doar se pronunţă, ci e Persoană. În lume nu lucrează doar un principiu, ci lucrarea iconomiei divine este personală. Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin voinţa Sa totală, infinită, fără a fi limitat de haos, sau de o materie preexistentă, refractară. A creat lumea frumoasă, bună, astfel încât, aceasta nefiind numai guvernată, ci creată, tot ceea ce există are o raţiune indestructibilă şi o frumuseţe ascunsă şi merită să fie salvat.
S-a afirmat că există două atitudini fundamentale ale omului primitiv: abstracţia şi intropatia, atitudini analizate de Lucian Blaga şi de Wilhelm Worringer. Blaga a afirmat că la primitivi abstracţiunea (v. desene rupestre stilizate şi cu ornamentică) are o funcţie estetică, iar intropatia (însufleţirea magică sau ocultă a lumii, v. animismul) are o funcţie cognitivă (ţinând de magie, de interacţiunea cu realitatea). La omul civilizat, dimpotrivă, abstracţia joacă un rol intelectual, iar intropatia (v. personificarea) un rol estetic. Aşa-zisa desvrăjire a lumii (Mircea Eliade) o dată cu creştinismul a contribuit la această mutaţie. De la magie s-a trecut la simbolul artistic, imaginea naturii fiind eliberată de sub presiunea forţelor oculte ce o tulburau [12]. Într-o astfel de lume îşi fac loc şi îşi cunosc dezvoltarea matematica şi cunoaşterea ştiinţifică. Cu viziunea sa antiocultă, creştinismul se află la originea ştiinţei moderne, nefiind, însă, responsabil de excesele scientismului.

***

Simţul comun opune poezia matematicii, în sensul în care matematica este considerată o ştiinţă a cantităţii, iar poezia, dimpotrivă, un mod de raportare la participare, la valoare, la calitate, la universul sufletesc. Matematica foloseşte, pe de altă parte, limbajul abstract, formalizat, pe când poezia recurge la limbajul natural, şi, mai mult, la valenţele lui conotative, creatoare de sens, cu care surprinde individualul, unicul, neobişnuitul, atipicul, posibilul [13], umanul cu potenţialităţile lui. Să ne gândim la fizicianul Erwin Schrödinger, care s-a referit la ceea ce el numea misterul calităţilor senzoriale (qualia), întrebându-se ce este galbenul, verdele, caldul, plăcutul, delicatul la atingere ş.a.m.d. El rezerva acest domeniu intuiţiei calitative, apanajul poeziei.
Trebuie să dezamorsăm, întrucâtva, naivitatea simţului comun. De ce?, ne întrebăm. Se ştie că matematica este un limbaj mult folosit în ştiinţele fizice. Chiar acest fapt conduce la unele confuzii, şi anume: ignorarea diferenţei între ştiinţele naturii, în general, şi matematici în special. Astfel, se ajunge să se creadă că şi cunoaşterea matematică este un mod de a reflecta realitatea exterioară dată, prin descoperirea unor entităţi, modele şi legi, structuri invariante etc., ulterior confirmate de experienţă. Ne întrebăm: este cunoaşterea matematică o cunoaştere pur obiectivă, reflectantă, în care subiectul face abstracţie de sine? Mulţi cercetători au răspuns negativ şi au afirmat că, dimpotrivă, matematica se apropie mai mult de poezie decât de fizică, având o componentă creativă. De pildă, Gyorgy Lukacs a arătat că, până la un punct, obiectul matematicii cât şi al poeziei nu este universul obiectiv şi material dat, ci un univers sau universurile posibile, lumile ideale, adică lumile existente în spirit ca proiecţii ale imaginabilului. Criteriul de existenţă al acestor universuri este coerenţa internă. Deci, după ei, asemănarea fundamentală între poezie şi matematică este, în primul rând, reflexivitatea acestor căi de cunoaştere, faptul că ele nu dau doar informaţii despre lumea exterioară, ci sunt imagini ale spiritului uman şi ale posibilităţilor lui, între ele aflându-se şi capacitatea omului de a media între inteligibil şi sensibil, prin logosul său cuprinzător. Tocmai în acest sens, psihologia contemporană a introdus conceptul de experiment mintal, cu referire la funcţia matematicii de reconstrucţie în spirit a realului. În această ipostază, matematica actualizează potenţialul de noutate şi de inovaţie al raţiunii umane. În acest punct se aseamănă cu o creaţie, fapt pentru care s-a vorbit de o asemănare între geneza ideilor ştiinţifice şi a celor artistice.
În ce priveşte deosebirile dintre matematică şi poezie, ele sunt clare: poezia are în vedere o lume prin om şi pentru om, o lume umanizată, ea caută sensul existenţei, e o cunoaştere participativă, se raportează direct la existenţă şi nu prin medierea unui limbaj formal, fapt pentru care procedeul folosit e, în mod esenţial, descrierea. Şi în ştiinţă se petrec fenomene similare, cu o modalitate descriptică de abordare a ideii, în momentul în care ştiinţa se raportează la fenomene unice, nerecurente, cum sunt originea universului şi a omului, prin aşa-numite naraţiuni ştiinţifice.
Fiind o cunoaştere participativă, poezia presupune o critică a participării, legătura dintre poezie şi credinţă implicând analiza a ceea ce este natura umană. Mai mult, poezia se interesează de sensul şi valoarea a ceea ce este numit „natural”. Sfântul Grigorie de Nyssa a identificat sentimentul de natural cu orientarea participării umane la bine sau la rău. În acest sens, se poate vorbi de o familiaritate cu binele, dar şi de o familiaritate cu răul a omului, de o înstrăinare de bine şi de o natură scindată, dedublată a omului, în urma căderii. Este o natură al cărei logos se manifestă în mod acoperit, marcată fiind de logica antagonistă a căderii.
Vedem bine că problema naturalului este dificil de tranşat, chiar imposibil de tranşat, printr-o pretinsă „atitudine naturală”, ce face abstracţie de această înstrăinare de condiţia originară a omului şi a naturii. În creştinism, se vorbeşte de o pseudonatură pe care şi-o asumă omul. Problema cu care se confruntă omul secularizat este până unde se poate împinge familiaritatea cu răul, în ce fundătură se ajunge, punct în care iconomia dumnezeiască poate dărui omului, ca pe o ultimă cale de întoarcere, conştiinţa înstrăinării extreme de sine. Poezia care se scrie în genere astăzi este una a omului îndepărtat de Dumnezeu, ignorant cu voie în ale Revelaţiei şi extrem de scindat. Poezia visceralului, a cinismului, trivialului etc. frizează întotdeauna agonia şi absurdul [14]. Rămâne, chiar şi în această situaţie limită, ca omul să aleagă.
După cădere, universul s-a polarizat între moarte şi viaţă, iar eticul s-a rupt de estetic, de aici statutul extrem de ambiguu al artei. Din această perspectivă, se consideră de către unii că binele binele ar fi ceva nenatural, opus plăcerii, desfătării în clipă şi frumuseţii clipei. Ori ceea ce creştinii înţeleg este faptul că, în modul cel mai natural cu putinţă, prin însăşi natura sa originară, frumosul e unit cu adevărul şi cu binele, în Persoana Logosului Divin [15]. Mai mult decât atât, materia şi trupul sunt recuperate în creştinism şi formează o unitate valorică, personală, împreună cu sufletul, unitate pecetluită de chipul lui Dumnezeu. De aici, importanţa Revelaţiei. Ea ne ajută să redobândim acel simţ pierdut al filiaţiei, al naturii originare, al împărtăşirii dumnezeieşti prin care se curmă rădăcina sentimentului uman de înstrăinare [16].
Prin entităţile, modelele şi legile sale, cunoaşterea matematică proiectează, într-adevăr, imaginea unei lumi închise, care se prezintă de sine stătătoare, ca în faţa unei unice conştiinţe anonime şi impersonale, ce se poate dispensa de sens şi face abstracţie de reacţiile particulare şi trăsăturile unice ale omului, care nu are, aparent, nevoie nici de om, nici de Dumnezeu. ceea ce Mikel Dufrenne numea existenţa pentru nimeni. Însă, cât priveşte legătura dintre ştiinţă şi credinţă, ne interesează o afirmaţie făcută de Albert Einstein, anume că geneza ideii ştiinţifice are la bază un sentiment de urgenţă, la nivel spiritual şi afectiv, prin care se prefigurează o descoperire, prin fuziunea cu obiectele experienţei. E ca şi când logosul din lucruri e cuprins în om şi opera de a-l pune în lumină ajută universul însuşi să ajungă la sens. Paradoxul subiectivităţii umane, după cum afirma Alexei Nesteruk, e tocmai acela că omul e parte din univers şi cuprinzător al universului, al raţiunilor sale (logoi). De altfel, matematica, ca o expresie a logosului creaţiei, a fost pusă de antici ca principiu al armoniei şi binelui ce guvernează cosmosul şi-l smulge din haos, limitându-l pe acesta din urmă. Iată cum, din vechime, matematica apare unită cu o intuiţie etică şi cu o intuiţie estetică, în sensul teleologic al iconomiei divine.
Un important mesaj al părintelui Ghelasie de la Frăsinei este acela că antropologia sub semnul iconicităţii este o viziune care uneşte hermeneutic paradigmele aparent opuse constituite de ştiinţele exacte, pe de o parte, şi ştiinţele umane, pe de alta, în sensul în care materia şi spiritul stau, ambele, sub semnul iconicităţii şi noi trebuie să gândim existenţa pe verticală, în unităţi sau integralităţi de viaţă, care înglobează toate nivelele existenţei într-un câmp global al comunicării, al darului şi orientării spre un sens major, care este participarea la Logosul Divin, la iubirea Sfintei Treimi. Taina Întrupării este centrală în creştinism, este cheia hermeneutică a unui „corp” deschis şi integrativ de cunoaştere, în care fiinţa omenească poate realiza o înaintare infinită (epectază), în calea ei spre împlinire.
Teologia întrupării naşte icoana. Iconicul valorifică euharistic materia. Prin asta înţelegem chiar şi cel mai umil element al naturii, care suspină după şi e cuprins în transfigurare. Nimic nu rămâne în afară. Chipul lui Dumnezeu – fie şi „prezent în absenţă” – nu e nicăieri absent, e atotcuprinzător şi discret infiltrat în cutele existenţei. Acest principiu hermeneutic dezvăluit de icoană prin prisma Întrupării coincide, de fapt, pe fond, cu demersul artistic autentic, a cărui aspiraţie fundamentală e să pună în lumină şi să valorifice, într-un fel sau altul, lucruri căzute în uitare, firave umbre [17], unghere ascunse, nevizitate de om, ale existenţei [18].
În „Semnificaţia metafizică a culturii” (în „Trilogia culturii”), Lucian Blaga a polemizat cu iconoclasmul, afirmând că poezia, şi în general arta, autentică, se fereşte atât de ceea ce el numeşte transcendentomanie, cât şi de imediatomanie, locul existenţial şi valoric al poeziei nu este nici spiritualismul descărnat, nici materialismul, ci, la mijloc de ele, iconicul, subiectivitatea întrupată [19]. Astfel, revelaţia şi credinţa sunt temeiul simţirii poetice naturale, care se exercită în respectul valorii artistice autentice, şi care are intuiţia originarului unită cu cea a eshatologicului [20]. Lucian Blaga a demontat, astfel, iluzia că poezia „imediatului” şi a „instinctului” este opera unui principiu al adecvării la realitate care se opune selecţiei. Mulţi poeţi mizează în mod naiv că surprind realitatea în miezul ei, fără a trece prin selecţie. Blaga a demonstrat, însă, că selecţia există la orice nivel.
Transcendentomania şi imediatomania apar, astfel, ca două tendinţe extremiste ale spiritului dăunătoare actului artistic. Prima ignoră natura, conducând la iconoclasm, cea de-a doua ignoră pe Dumnezeu şi se concentrează pe captarea imediatului, conducând la dezagregare stilistică şi anarhie spirituală. Este oare imediatul un extract pur? Sau, mai curând, nu te poţi sustrage unui mod de a fi în spirit, determinărilor acestuia? Idealul este reconcilierea cu Dumnezeu şi cu natura, dat fiind că destinul specific uman se desfăşoară „între” natură şi Dumnezeu, ca o „cruce” a întâlnirii cu finalitate euharistică [21].
Trebuie adăugat că, fără comunicarea şi oglindirea reciprocă între natură şi om, poate avea loc o reflectare a „chipului omului” ca într-un labirint de oglinzi deformat. Faptul amintit se poate, desigur, fructifica artistic, se poate exploata în mod reuşit prin sugerarea unei conştiinţe acute a înstrăinării sau dezbinării interioare. Căci, în cele din urmă, înstrăinarea de natură se prelungeşte inevitabil în înstrăinarea de propriul trup, cu ruptura aferentă între suflet şi corp. Tocmai condiţia euharistică a naturii purtătoare de „logos” îi permite acesteia să catalizeze reacţiile interioare ale omului, redând, în acest context, conştiinţei, în mod misterios, o orientare iconică, prin care îşi poate intui şi accesa „memoriile originii”, bogăţia potenţelor propriului „chip”, capacitatea de relaţionare cu Dumnezeu.
Menirea poeziei nu stă doar în a „trage de imagini” ca într-un exerciţiu obstinat de „culturism al imaginii”. Contează foarte mult reuşita selecţiei în artă pentru a transmite sau recepta o viziune mai cuprinzătoare, parcursă după un „fir roşu” al „simţirii înţelegătoare”. De aceea, postmodernitatea, cu verva sa de experienţă şi experimentări, de noi cuceriri şi răsturnări surpriză, de permutări inedite între centru şi periferie, cu căutarea ferventă de artificii şi nişe, cu apăsarea pe pedalele acceleraţiei în foamea insaţiabilă de schimbare, tânjeşte secret după un fond de tip clasic pe care creaţia artistică să se aşeze ca într-un palimpsest, altfel spus, după un fond de statornicie şi stabilitate a viziunii care să „gireze” simţul selecţiei poetice, spre a se evita manierismul facil, aleatorismul, deconstrucţionismul dus până la mortificarea textului [22].
În filosofia lui Blaga, „stilisticul” este contrapus „manieristicului”. Stilul trimite la o matrice spirituală adâncă, cu rezonanţe infinite şi orizont deschis. Stilul e o putere formativă care exprimă un aspect spiritual, e un principiu spiritual superior care reglează selecţia. Am putea spune, în sens creştin, că stilul ţine de categoriile profunde ale conştiinţei, expresie a „infinitului întrupat” [23]. Manierismul, în schimb, se cantonează în formalism şi determinism, ducând la o îngustare a orizontului până la închiderea lui. Înseamnă a te fixa numai asupra unei părţi din întreg, presupune dominaţia şi absolutizarea unui aspect ignorând adâncimea de fond, cauză a oricărei manifestări. Manierismul se opune deschiderii infinite, irumperii semnificaţiei şi lavei revelaţiei, îngheaţă într-o formă (schemă), apelează la epurări lingvistice.
Este, de asemeni, interesant ceea ce rezultă din experienţele cvasi-formale ale literaturii. Chiar dacă se ajunge, ducând la extrem o tendinţă antimetafizică, sau deconstructivistă, la combinaţii ce par a nu avea nici un sens, la un anume grad de aleatorism în asocierile libere ce respectă, totuşi, mai mult sau mai puţin, condiţiile generării estetice, se poate remarca, în aceste cazuri, faptul că fenomenul estetic se produce ca şi cum ar exista o „radiaţie de fond” a cuvântului. Aşa cum se spune despre chipul lui Dumnezeu că nu poate fi şters din fiinţa umană, oricât de acoperit şi umbrit ar fi, cuvintele nu încetează să răspândească o strălucire logosică. Chiar în unele experimente deconstrucţioniste duse la limită, până la o aparentă anulare a sensului, vedem capacitatea regeneratoare a limbajului, care are tendinţa să reconstituie sensul, plecând de la rădăcina de nesmuls a holonului semantic care este cuvântul.
Supraraţionalul nu poate fi, astfel, distrus, la nivelul limbajului artistic, ci răzbate prin pătura de iraţional ce poate face, la un moment dat, inaparent sensul. Aceste experimente devin, o dată în plus, cu sau fără voia autorului, mărturii cu privire la taina dumnezeiască a cuvântului, mai precis a peceţii indelebile a Ipostasului Cuvântului, pecetea chipului lui Dumnezeu în fiinţa şi conştiinţa umană, în limbajul omenesc.


Florin Caragiu şi Mihai Caragiu

Note:

[1] Filon din Alexandria realizează, mai târziu, o sinteză între gândirea iudaică şi cea elină. Logosul lui Dumnezeu este, în opinia lui, cârma cu care Cârmaciul universului pilotează lumea, putere organizatoare a lui Dumnezeu, punte între om şi Dumnezeu şi, totodată, verigă de legătură între mintea omului şi raţiuinile creaţiei.
[2] „Artistul e un om straşnic/ Nu face lucrurile pe care poate să le facă/ Ci pe cele pe care nu poate să le facă/ Şi noi participăm la priveliştea intimă” (Sir Walter Raleigh).
[3] Mikel Dufrenne vorbeşte, aici, de o „domnie a structurii” instaurată în ştiinţele umaniste şi avansată de „filosofia conceptului, inspirată de avântul gândirii formale”. Astfel, ştiinţelor umaniste „li se cere să se alinieze simultan ştiinţelor empirice, ştiinţelor deductive şi reflecţiei filosofice”, cultura fiind „mult mai puţin examinată în relaţia ei cu omul (…) decât pentru ea însăşi”, ca autonomă. E concepută, aşadar, ca un sistem, pentru care e privilegiată metoda structurală, sistem cu ambiţia de a fi „coerent şi saturat”, sistematic „după modelul unor formalisme sau al maşinilor care materializează aceste formalisme”. Caracterul de totalitate şi autosuficienţă atribuit culturii nu presupune ca această totalitate să fie „ordonată cu identitatea personalităţii în care se încarnează cultura. Resortul ei nu e în om, după cum nici imaginea ei”. Dufrenne subliniază că „dizolvarea obiectului, căruia i se substituie o reţea de relaţii”, duce la „dizolvarea sensului”, care, la rândul său, „implică dizolvarea omului” („Pentru om”).
[4] „Ceea ce este mai departe de mine/ fiind mai aproape de mine,/ «tu» se numeşte” (Nichita Stănescu).
[5] „Liniile de la palma mea stângă/ seamănă uimitor cu cele din mâna mea dreaptă./ Nu ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi asta./ E ca şi cum aş fi venit pe lume în rugăciune” (Mariana Marin).
[6] „În zori, la amiază, în amurgul întunecat,/ Maria! ai auzit cântecul meu de slavă!/ În bucurie şi în suferinţă, în starea de bine şi în boală/ Maica lui Dumnezeu, fii cu mine pururea./ Când orele zburau cu intensitate/ Şi nici un nor nu ascundea vederii cerul,/ Ca nu cumva sufletul să-mi fie trândav/ Harul tău îl călăuzea spre ale tale, către tine;/ Acum, când furtunile destinului înnourează/ Misterios prezentul şi trecutul meu,/ Fie ca viitorul meu să răsară strălucitor/ Cu speranţe proaspete de la tine şi dinspre ale tale!” (Edgar Allan Poe)
[7] „Ochii mei de pe-acum ating colina-nsorită,/ luând-o cu mult înainte pe drumul pe care-am pornit./ Aşa suntem cuprinşi de ceea ce nu putem cuprinde; / are o lumină lăuntrică, chiar de la depărtare –// şi ne întregeşte, chiar dacă n-o atingem,/ în altceva, care, abia simţit,/ deja suntem; un gest flutură spre noi/ răspunzând propriului nostru semn.../ însă ceea ce simţim este vântul în faţă.” (Rainer Maria Rilke)
[8] „Deşi mult este luat, mult rămâne; şi cu toate că / nu mai suntem acum în puterea care odată/ mişca pământul şi cerul, ceea ce suntem, suntem, –/ un caracter liniştit de inimi eroice/ slăbite de timp şi încercările vieţii, dar cu voinţă întărită/ spre a năzui, a căuta, a afla şi a nu ceda” (Alfred, Lord Tennyson).
[9] „Problemele pe care le ridică definirea cuvântului nu-l împiedică să aibă, ca entitate, o realitate concretă şi vie” (Jakobson).
[10] „Ce este numele meu pentru tine? Va pieri: / un val care s-a rostogolit doar pentru a atinge/ cu un pleoscăit solitar o plajă îndepărtată; sau în noaptea plăsmuită un ţipăt...// Va lăsa o urmă fără viaţă/ între numele de pe carnetele tale de însemnări: desenul/ unei pietre de mormânt prinse în mrejele/ unei insondabile limbi.// Ce este atunci? Un trecut adormit de mult,/ rătăcit în graba viselor pale,/ nu va arunca peste sufletul tău/ razele tandre şi pure ale Memoriei./ Dar dacă o întristare ajunge la tine/ murmură numele meu cu suspine şi spune-i/ tăcerii: «Amintirea este adevărată – acolo unde locuiesc bate o inimă»” (A. S. Pushkin)
[11] „Această mână vie, acum caldă şi-n stare/ de cea mai sinceră îmbrăţişare, dacă ea ar fi rece/ şi în tăcerea de gheaţă a mormântului,/ în aşa fel ţi-ar bântui zilele şi ţi-ar înfrigura nopţile de visare,/ încât ţi-ai dori ca propria inimă să se golească de sânge/ ca în vinele mele iarăşi să curgă viaţa rumenă/ şi să ai cugetul liniştit – uite-o, aici este –/ o ţin întinsă spre tine” (John Keats).
[12] „Totul înfloreşte fără nici o oprelişte;/ dacă în locul culorilor ar fi voci,/ o incredibilă simfonie s-ar naşte în inima nopţii” (Rainer Maria Rilke).
[13] „Esenţialul în poezie se află pentru Kavafis – ca şi pentru Aristotel în vechime – în problematica adevărului şi a posibilului”, remarcă Gheorghe Crăciun, în „Aisbergul poeziei moderne”. Poezia sa propune o „experienţă ipotetică”, accesibilă şi altor persoane în afară de autor, Întrepătrunderea între realitatea istorică şi cea imaginată are loc, astfel, în beneficiul valorilor umane perpetue. Poezia lui Kavafis – ni se spune – reorganizează fragmentaritatea conglomeratului de informaţii, experienţă şi gânduri, scoţându-le din uitare, reformulându-le şi căutând „vechiul rost pentru a le putea acorda în final un sens”.
[14] „Cu timpul ne cuprinde o apă generală fără adânc şi fără suprafaţă” (Gellu Naum).
[15] „Copilaşul Hristos este direct şi înţelept,/ El pune bătrânilor întrebări aflate – pentru toţi copiii –/ sub ape curgătoare, sub umbrele aruncate pe lacuri/ de arbori înalţi ce caută spre pământ, vârstnici şi noduroşi./ Descoperite numai ochilor de copil, negrăite –/ întrebări în care răsună o muzică gravă a singurătăţii./ Iar copilaşul Hristos continuă să întrebe/ şi bătrânii nu răspund nimic, şi cunosc/ numai dragostea pentru El” (Carl Sandburg).
[16] „Şi paradisul şi calvarul/ într-un acelaşi loc – gândim – erau,/ asemeni, crucea lui Hristos şi pomul lui Adam./ În mine se-ntâlnesc cei doi Adam – Tu, Doamne, află-i/ spre mine căutând: şi-aşa cum faţa mi-e scăldată/ de-a primului sudoare, fie ca sângele celui de pe urmă/ să-mi învăluie sufletul” (John Donne); „Inima nu poate gândi un mai mare devotament/ decât cel de a fi ţărm pentru ocean –/ când arcul unui gest îl păstrezi neschimbat,/ parcurgând o nesfârşită repetare” (Robert Frost).
[17] „dincolo de ceea ce ştiu şi pot pune în practică se înalţă ceea ce nu ştiu şi nu pot pune în practică şi dincolo de ceea ce nu ştiu şi nu pot pune în practică vă ridicaţi voi firave umbre” (Virgil Mazilescu).
[18] „Când voci delicate se sting, muzica/ vibrează-n amintire,/ când se-ofilesc violete suave, miresmele dăinuie-n simţul de ele însufleţit./ Frunzele de trandafir, când risipită-i floarea,/ pentru culcuşul celui drag sunt strânse,/ aşa şi gândurile tale, după ce-ai dispărut/, fi-vor aşternut de odihnă dragostei înseşi” (Percy B. Shelley); „O floare – ofilită, lipsită de mireasmă,/ uitată pe o filă – o văd/ şi sufletul meu într-o clipă se trezeşte,/ plin de o reverie indefinită.// Când a dat în floare? În primăvara asta? Mai înainte?/ Cât a durat? Unde a fost culeasă? De către cine?/ De mâini străine? Sau familiare?/ Şi de ce a fost pusă aici, ca într-un mormânt?// Spre a-nsemna o întâlnire delicată?/ O despărţire de cineva drag?/ Sau doar o plimbare, în singurătate şi linişte,/ în umbra pădurii? Sub soarele câmpiei?/ Este oare ea vie? Îi este el încă alături?/ Unde-i refugiul lor la această oră?/ Ori s-au spulberat deja amândoi/ precum această floare de neînţeles?” (A. S. Pushkin)
[19] Omul apare ca o „Cruce vie a Hotarului de Taină” între Dumnezeu şi creaţie, în care acestea se întâlnesc şi se împărtăşesc, ar spune părintele Ghelasie.
[20] Cuvântul poetic tinde să redea „raţiunile plasticizate” (Pr. Dumitru Stăniloae) ale naturii originare, recuperată prin iubire: „Eu stăteam la o margine a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de amforă. (…) Cuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte şi înapoi,/ şi cu cât te iubeam mai mult, cu atâta repetau,/ într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei de la-nceput” (Nichita Stănescu).
[21] În fapt, o regăsire, în Hristos cel înviat, a Trupului pierdut al comuniunii: „nu nicidecum în poezie Iisus nu e pe cruce în cuie bătut ci poemul chiar în miezul poemului e în cuie bătut pe trupul lui Iisus.” (Nicolae Tzone)
[22] Teoria mutaţiei valorilor estetice, aşa cum o înţelegea Lovinescu, spunea ceva în genul următor: prin evoluţia sa socio-istorică, omul se schimbă în ce priveşte preferinţele sale culturale, sociale, comportamentale ş.a.m.d. În spaţiul culturii, regula e aceeaşi: valorile estetice se perimează şi suferă mutaţii, devenind valori istorice. Deşi această concepţie spune un adevăr, nu atinge totuşi paradoxul uman al eternei reîntoarceri. Postmodernismul însuşi recunoaşte în omul de azi nostalgia clasicismului şi pe cea a romantismului, tendinţa retro-valorizării de tip cultural şi religios, printr-un fel de redescoperire a valorilor tradiţionale şi chiar prin revenirea la simplitatea mesajului. După Evanghelie, fiul rătăcitor şi-a cunoscut părintele cu adevărat abia după revenirea sa acasă. Astăzi, mai mult ca oricând, poezia e căutată ca o experienţă a omului întreg, nu exclusiv a literatului, a specialistului. Punem în joc sufletul nostru pentru a scrie un vers...
[23] „Cum să mă-nşurubez în aer, pământule?/ Cum să m-arăt din unghiul, al privirii, gândule,/ Cu ce e mai puţin din mine dat pieirii?” (Nichita Stănescu)

Bibliografie:

Barbilian, Dan, „Situarea axiomaticei”, în „Axiomatica mecanicii clasice” (curs litografiat), Universitatea din Bucureşti, 1942.
Barbu, Ion, „Evoluţia poeziei lirice după Eugen Lovinescu”, ed. Ideea Europeană, An IX (209), 1927.
Blaga, Lucian, „Trilogia culturii”, ed. Humanitas, 2011.
Crăciun, Gheorghe, „Aisbergul poeziei moderne”, ed. Paralela 45, 2009.
Dufrenne, Mikel, „Fenomenologia experienţei estetice”, ed. Meridiane, 1976.
Dufrenne, Mikel, „Pentru om”, ed. Politică, 1971.
Dufrenne, Mikel, „Poeticul”, ed. Univers, 1971.
Gheorghe, Ghelasie, ierom., „Dialog în Absolut”, ed. Platytera, 2008.
Gheorghe, Ghelasie, ierom., „Memoriile unui isihast” (vol. I, II), Platytera, 2006.
Grigorie de Nyssa, sfântul, „Scrieri”, Partea I-a, Col. P. S. B., ed. I. B. M. al B. O. R., 1982.
Hartmann, Nikolai, „Esthetik”, Berlin, 1953.
Lukacs, Gyorgy, „Estetica”, ed. Meridiane, 1972.
Mandics, Gyorgy, „Gest închis”, ed. Eminescu, 1989.
Marcus, Solomon, „Din gândirea matematică românească”, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.
Mavrodin, Irina, „Poietică şi poetică”, ed. Univers, 1982.
Maxim Mărturisitorul, sfântul, „Ambigua”, ed. I. B. M. al B. O. R., 1983.
Mărgineanu, N., „Psihologie, logică şi matematică”, ed. Dacia, 1975.
Mincu, Marin, „Hermetism şi obscuritate”, în „Critice II”, ed. Cartea Românească, 1971.
Muşina, Alexandru, „Poezia. Teze, ipoteze, explorări”, ed. Aula, 2008.
Nesteruk, Alexei, „Universul în comuniune”, ed. Curtea Veche, 2008.
Ogodescu, Simion Doru, „Persoană şi lume”, ed. Albatros, 1989.
Pârvu Podgoreanu, „Curs de filosofie. Teoria Cunoaşterii”, Universitatea din Bucureşti, 1975.
Read, Herbert, „Imagine şi idee”, ed. Univers, 1970.
Stăniloae, Dumitru, „Teologia Dogmatică Ortodoxă” (vol. Ι, ΙΙ, ΙΙΙ), ed. I. B. M. al B. O. R., 1997.
Worringer, Wilhelm, „Abstracţie şi intropatie”, ed. Univers, 1970.

(Text publicat în revista „Sinapsa”, Nr. 8/2011, pp. 65-75)

foto: Diana Popescu

sinceritate

foto: Diana Popescu












nu e uşor să fii sincer
nu eşti
când spui ce-ţi trece prin minte
cuvintele ies
şi le priveşti ca un străin
şi te priveşti ca un străin
nimeni în jur
apoi trece mult până găseşti
un cuvânt
care să ştie ca o pasăre
căile vântului
îţi vorbesc şi nu mă aud
dar ochii aruncă umbre până departe


Florin Caragiu

Altfel

foto: Diana Popescu













cireşele-s mici ca o lună a sângelui
soneria unei uşi scufundate
amuţeşte păsările vorbitoare în somn
sub norii cu picioare subţiri plânsul tău
e în nisip un sâmbure din care creşte amurgul,
scoica – încăpătoare –
din care numele se aude ca o vâslă a unei respiraţii
peste faţa însetată de larg
şi ne plimbăm pe ţărmul care ne uită
şi spargem cifrul unui seif de apă
când un copil se loveşte de noi
şi ridică o eşarfă de soare


Florin Caragiu

Psalm

ca un foc ce luminează înainte de a arde
e dragostea Ta
apă ce satură setea înainte de a ţâşni
din abisul încordat ca o unică strună

e acoperişul plutind
peste prima cărămidă a casei

trezirea înainte de aţipire
cuvântul ce precede litera
învierea dinainte de moarte

pătimirea celui care orbeşte privindu-Te
nu are-n urmă nici o cădere


Florin Caragiu

requiem pentru nenăscut

iarba îşi schimbă culoarea
vioara-şi înnoadă auzul cu aţe de carne
rostogolite în laptele negru pietrele strigă
fără de apărare în gurile peştilor
din vitralii
chipul tău e o pernă de ace
nenăscut văzător de departe
în inima de gumă
numele ţi s-a şters la căpătâiul nopţii
viaţa e tot mai plină de absenţa ta


Florin Caragiu



(foto: Diana Popescu)

Copilărie (poem de 1 Iunie)

sub luna cu vărsat de vânt între casele de paiantă
îşi lasă dâra un cântec din viitor:
scoţi din ţărână cărţi, te laşi întrebat, înconjuri
în maşini de superviteză şcoala primară.

ca o lecţie din care nu se-nţelege
decât un rând, şi acela pătat de cerneală, eşti gata
să fii inscripţionat în lemnul cu ochi verzi
din care copiii fac leagăne pentru adulţi.

te-ai folosit de toate, însă darul s-a stins
în sânii de nisip destrămaţi, pentru că omul e mai mult
decât el însuşi şi carnea lui e plină de fante
prin care trec cuvintele lumii


Florin Caragiu

"Viu" - film realizat de Eugen Serea

Youtube link.

File de poezie semnate de Vasile Ioan Ciutacu

"M-ascund în tine, Poezie/ ca-ntr-o lacrimă albă"

Lecturând volumele „Descântece pentru viaţă şi moarte” (ed. Premier, 2007), „Spânzurat de-un fir de iarbă” (ed. Premier, 2009) şi „Indulgenţe pentru un loc pe Corabia lui Noe” (ed. Premier, 2009), distingem din primul moment temele preferate de Vasile Ioan Ciutacu: satul şi natura, femeia, părinţii, Dumnezeu, viaţa şi moartea. Sunt folosite abundent comparaţia, metafora, dar nu lipseşte nici metonimia din repertoriul unui spirit zbuciumat, ce mânuieşte un fascicul de imagerii în continuă teleportare.
Tonul general, elegiac, se cantonează, dominant, într-o anume retorică sentimentală, care se desfăşoară pe cărări mai mult sau mai puţin bătute, însă merită surprinse momentele de inspiraţie, vâna de poet autentic.
Un exemplu cât se poate de elocvent: „Uite cocorii/ Uite cocorii/ Cum ne cară cerul/ Până rămân în noi ploile/ Şi deasupra noastră norii. // Uite, ţi-am spus, / Uite, ţi-am spus/ Până şi mâna ta e un cocor/ Ce-mi ia o parte din suflet/ Şi pleacă mai departe cu el în zbor. // Şi rămân, Doamne, / Şi rămân, Doamne, / Orb de ochi şi ciung de o mână/ Şi cu jumătăţi de cuvânt/ Ce nu-mi pot fără gura ta/ Nimic să mai spună. // Şi frunza, / Şi frunza/ Cu zimţii plini de rugină/ Îmi cade-n plămâni/ Şi retează fereastra mea de lumină. // Şi-atât de adânc, / Şi-atât de adânc/ Simt rădăcinile braţe de fier/ Cum mă caută după o vreme/ Să mă-nalţe după cealaltă jumătate de trup/ Păstrată de tine într-o livadă din cer” (Într-o livadă din cer). Sau acest superb poem scurt, ce comprimă esenţa lirismului: „Lacrima din mine/ e atât de mare/ încât dacă nu visez/ începe potopul” (Visul).
Regăsim filonuri argheziene: „Toate scaunele sunt legate la ochi, / iar mămăliga din mijlocul mesei rotunde/ o văd ca pe-o bubă/ în care creşte urzica lăptoasă” (Scrisoarea cea neagră). Nichitiene: „Vin către tine, / şi cu cât m-apropii de sat/ cineva îmi scoate urmele/ din apă, / din aer, / de pe uscat/ mi le pune pe spate/ ca să rămân iar/ cu toate drumurile neumblate” (Vin către tine). Inflexiuni înrudite cu vocea Eccleziastului biblic, când lucrurile, privite în mod repetat, îi par poetului că-s „doar cenuşa/ rămasă după ce-ai suflat în ultimul foc, / iar spuza lui e ca un apus de soare/ ce se-năbuşă într-o mare cu nori” (Scrisoarea cea neagră). Răsturnări neaşteptate de perspectivă, semne ale asumării unui destin ce depăşeşte aparenţa crepusculară: „Aş vrea să plec, zăbala-i roasă de rugină/ Şi hamul putred într-un păianjen se mai ţine/ Şi plumbu-n bici s-a sfărâmat de-atâtea vine/ – Nu vezi, stăpâne, pielea de cărări e plină! / Şi totuşi plec prin marea, câinoasa depărtare/ Ducând senin în spate şi calul meu călare” (Ducând senin în spate).
Figura tatălui poartă în sine dramatismul unei memorii ce pulsează ca o inimă şi ţine pururi deschisă poarta sufletului: „Stau aplecat asupra ultimului cuvânt al tău, / tată, / ce l-ai rostit lăsând uşa dată de perete/ şi pe care n-o mai pot închide de-atunci” (Stau aplecat asupra cuibarului cuvântului tău, tată), sau al unui gest continuat din miezul morţii şi al mormântului: „M-ascund în tine, Poezie, / ca-ntr-o lacrimă albă, / când crucea tatălui pare/ un braţ întins către mine/ ca să-l mai scot la soare” (M-ascund în tine, Poezie).
Are loc o continuă cosmicizare a percepţiei, cu irizări religioase: „Cum stăm prin mănăstiri de iarbă/ Ne calcă stelele-n picioare” (Această clipă); „Pe dedesubt, în mările de gheaţă/ Ne arde-n rădăcini de stele cerul” (Torţa). Sângele e „mai noduros decât un şirag de mătănii” (***), „mâna-n rotundul soarelui se roagă” (Elegie), copilul este „un ochi închis sub stâncă” (Izvorul). Sângele e cosmicizat la rându-i, devine o pârtie pe care ochiul plâns al schiorului se frânge de o stea (Şi schiorul care-şi frânge). Natura participă la starea de înlănţuire pe care o resimte sufletul poetului: „Acum şi sevele stau răstignite-n crăci/ La gleznele tulpinii zăpada e cătuşă” (Peisaj cu zimbri).
Figura iubitei dăinuie în privirea „asemeni unei duminici”, „ca un cuvânt rostit de Dumnezeu” (Până unde gândul nu mai are privire), sau, în stilizare brâncuşiană: „Oricât m-ar hăitui săgeata nopţii/ O prind voios în mâini şi-o rup ca pe un lemn, / Că duc şi-acum în suflet stâlpul porţii,/ Unde sărutul nostru a crestat un semn” (Încă o naştere).
Reflecţia la moarte unifică conştiinţa marcată de scindări, de tentaţia dedublării, fluidizând imaginea pământului, surprins heraclitian ca un val de umbră: „nu-mi aminti/ nici de ce ochiul meu stâng/ se apropie din ce în ce mai mult de cel drept, / numai ca să vadă printr-un singur ochi/ cum/ umbra-mi/ în ultima vreme/ se ţine după mine/ ca o alunecare de pământ” (Ipostaze). Se remarcă încrucişarea dintre tensiunea irezolvabilă ce stăpâneşte pragul dintre viaţă şi moarte şi seninătatea de fond a viziunii.
Salvarea stă, în ultimă instanţă, în capacitatea avraamică de primire a lui Dumnezeu, cu împlinirea ei creştină, euharistică: „Pune pe masă doar sufletul tău/ în pumnul de sare/ şi colţul de pâine/ rupt din trupul lui Dumnezeu” (Vin către tine).

Florin Caragiu

(text apărut în cotidianul "Lumina", Sâmbătă 7 Mai 2011, p. 12)

Poezie, Fotografie, Muzică, la "Pariu pe Prietenie" - duminică 30 ianuarie 2011, ora 18:30 - Mojo Music Club

Sursa: Site-ul Bocancul Literar

Din faguri de lumină n-ai gustat... (în memoria pruncilor avortaţi)

Din faguri de lumină n-ai gustat,
Îmbrăţişare sau sărut în dar n-ai luat
Şi nici cuvânt nu ţi-a-nflorit pe buze,
Doar strigăt mut în adâncimi difuze.

Înfăşurat în giulgiurile tainei
Te-ai dus, fugar, fără căldura hainei,
Purtând în trup tăişul neiubirii
Şi setea de paharu-mpărtăşirii.

Nimeni nu-ţi ştie-a chipului icoană,
Nici numele, în rugă să-ţi picure pe rană,
Doar într-al inimii nemângâiat mormânt
Picură mir din crucea iubirii Celui Sfânt.

Florin Caragiu

Poezia

poezia nu mai poate să rabde cruzimea cu care oamenii sunt aruncaţi în mizerie. îşi iese din fire. poezia strigă după copiii nenăscuţi. suntem un popor de irozi, zice. un neam de copii cruzi, gata să jertfească uitării.
unde s-a pierdut frumuseţea creştină, strălucirea de a pătimi pentru dragoste? când s-a topit puterea de-a da un sens suferinţei, de a învinge, prin ea, necesitatea brută? îşi va regăsi omul chipul mai presus de fire? fără forţa renunţării la sine, fără ochiul bun care vede în toate miracolul, suferim fără speranţă.
în goana după lucruri, viaţa noastră se termină înainte de a fi început. viaţa – un pumn de aur ce, rămânând nedăruit, se preface în pulbere. ce e mai important decât sufletul? iar trupul, biserică a Duhului Sfânt, până când va fi profanat? lovim cu piciorul în ţepuşă şi găsim voluptate în asta.
aşa cum există o viaţă a poeziei, există şi o poezie a vieţii. dar nu mai vedem ieşire, pentru că am uitat s-o căutăm la Dumnezeu, Cel ce naşte poezia vieţii.
ea ne poate salva şi acum, după căderi fără număr, pentru că are suflarea Cuvântului, despre care nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce. ea dă ochilor lumina credinţei.
poezia o visează pe Lucia Fecioara: nenumăratele mâini nu pot s-o clintească din loc, chipul ei tronează în focul lipsit de putere. o vede cum cere lungirea pătimirii, ca să risipească frica de chinuri a celor din jur. cu gâtul străpuns de sabie, ea nu încetează să spună gândul lui Dumnezeu.
poezia caută la rănile lui Evstratie, arse şi frecate cu hârburi ascuţite, la corpul său deodată eliberat de plăgi. la felul cum merge cu tălpile străpunse de cuie, când de pe acoperiş Mardarie vede o stea strălucind peste el. poezia află capul lui Avxentie în stejar, străjuit de un corb. ea înfăşoară în tăcere limba şi mâinile tăiate ale lui Evghenie, şi fluierele sfărâmate ale picioarelor lui.
ne resemnăm prea uşor, pentru că nu preţuim timpul, ci obişnuinţele vremii.


Florin Caragiu