Eugen Serea: În ce sens se mai poate vorbi astăzi de o poezie creştină? Nu este o contradicţie în termeni, aşa cum vor considera cei care, în mod tendenţios, separă menirea poeziei de exprimarea unui crez?
Florin Caragiu: În opinia mea, chiar şi o poezie numită a senzaţiei, aparent fără adâncime ideatică, nu poate exista ca atare. Psihologii au constatat, de altfel, existenţa unui raţionament inconştient, care dă gustul lumii, şi prin intermediul căruia, în absenţa interpretării conştiente a unui fapt, acest fapt e ca şi cum se interpretează singur, de la sine. Să încetăm să ne iluzionăm că a trăi în senzaţia oarbă înseamnă a trăi în afara ideologiilor, fără a alege. În orice moment omul face o alegere.
- Şi totuşi, ce rol au spiritualitatea şi adâncimea în poezie?
- Poezia autentică este simultan o practică textuală abilă şi o provocare pe verticală a sensului. Chiar şi în afara mecanismului simbolic explicit, poate numai prin captarea vagă a sugestiei, e ideal să se creeze o sincronicitate între micro- şi macrostructură, între viaţa formei şi viaţa înţelesului. O formă deschisă, cu un grad indefinit şi infinit de complexitate, corespunde cu o gândire şi cu o intuiţie deschisă, cu o metafizică inepuizabilă. Dacă retragem orice ecou metafizic din poezie, poezia moare pentru că moare inepuizabilul la orice nivel.
- Ce poeţi religioşi români vă reţin atenţia în actualitate?
- L-aş numi, între alţii, pe Paul Aretzu, cu a sa „Carte cu anluminură”. În acest caz, principiul sincronicităţii între macro- şi micro-structură, de care vorbeam, funcţionează, aş spune, cu măiestrie, după specificitatea poeziei pe care o scrie. Aici, unitatea dintre mişcarea agilă a formei şi acuitatea treziei spirituale, unitatea dintre senzaţie şi suflet, creează o imagine a omului întreg şi, mai mult, a unui univers schimbat la faţă, care e în translaţie continuă, în funcţie de poziţia omului.
- Care poate fi atuul, în câmp poetic, al unei scriituri creştine?
- Răspunsul meu este: personalismul. Erosul subtil, characteristic în mod fundamental poeziei, nu poate exista în afara acestui omagiu suprem adus formei întrupate, care este creştinismul. La urma urmei, poezia aspiră să fie o formă de dragoste, chiar şi atunci când poetul, poate dintr-o prea mare vulnerabilitate, preferă să facă pe curiosul şi pe subversivul.
- Ce este poezia mistică?
- Exemplul clasic îl constituie poemele scrise de sfântul Simeon Noul Teolog, pornind de la starea unei trăiri non-ordinare, unice. În acest caz, trăirile, în fenomenologia lor intimă, deplasează obişnuinţele, oarecum în felul în care tropii poetici deplasează sensurile comune. Asistăm la o continuă înnoire a minţii, la o perpetuă prefacere spirituală a raportului cu lumea şi cu corpul. S-ar spune că busola motivaţiilor adânci nu mai recunoaşte nordul, aşa cum în mod uzual şi utilitar acesta este recunoscut de făpturi. Apar investite cu valoare fapte şi detalii până nu demult aflate la periferia interesului. Pe urmele misticii, poezia aspiră către o stare de înnoire a receptării lumii şi, nu mai puţin, către o înnoire a lumii. La noi, poezie mistică de înaltă ţinută au scris, de pildă, Părinţii Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) şi Ghelasie Gheorghe, de la Frăsinei.
- Ce a reprezentat pentru dvs. părintele Ghelasie Gheorghe?
- O călăuză, un părinte duhovnicesc, o insulă miraculoasă în mijlocul oceanului învolburat, care nu era înscrisă pe hartă. Era înclinat spre descoperiri vii, neintermediate de prejudecăţi. Aşa cum se cuvine, dogmele creştine îi lărgeau orizontul, nu îl împiedicau să privească pe fereastră. Comunica cu toate făpturile naturii, pentru că preţuia viaţa deschisă relaţionării duhovniceşti, în orice modalitate a sa.
- Cum apreciaţi – pentru legătura ei cu sufletul poetului – valorizarea biblică a copilului, făcută de Hristos Însuşi, când a condiţionat intrarea în Împărăţie de asemănarea cu aceşti micuţi?
- Copilul întruchipează, în primii lui ani, nevinovăţia şi prospeţimea, credinţa spontană în minuni, un suflet neros de îndoială, deschis către Paradis. Dar Evanghelia recurge la comparaţii într-o direcţie sufletească similară, a nevinovăţiei şi a blândeţii, a gingăşiei şi a prospeţimii, invocând imaginea făpturilor necuvântătoare, cum sunt porumbelul şi mielul, făcând din ele imagini ale purităţii spirituale. De aceea, cred eu, cărţile pentru copii sunt destinate la fel de bine lecturii omului matur, pentru că înţeleptul rămâne întotdeauna, în sufletul lui, şi un copil. Profit de ocazie pentru a readuce în atenţie un titlu uitat: Familia Roademult, scrisă de Florian Cristescu înainte de 1940, o carte despre aventurile şoriceilor din năzdrăvana familie Roademult. Autorul are o subtilă intuiţie a diferenţei specifice, prin care umanizarea necuvântătorului e văzută ca un proces, nu ca o finalitate, astfel încât dulceaţa şi adevărul acestor scrieri, duioşia şi umorul lor plin de seriozitate provin tocmai din folosirea naturală, cu inefabilă moderaţie, a funcţiei personificării artistice.
- La ce lucraţi în prezent?
- În prezentul imediat, ceea ce mă preocupă sunt o serie de comentarii literare despre cărţi recent apărute care sunt şi memorabile. Mă refer la „Cartea cu anluminură”, de Paul Aretzu, şi la „Cartea Alcool”, de Ion Mureşan. Totodată, volumul retrospectiv de poezii semnate de regretatul Mircea Ivănescu mi-a atras firesc atenţia, Ivănescu fiind unul dintre poeţii mei preferaţi şi care se cere constant recitit. De altfel, Marin Mincu a văzut în Ivănescu, deşi rămas unic ca poet, una din formulele modelizante în poezia română, o valoare perenă, un posibil modelator pentru urmaşi. Dorinţa de sincronizare cu mersul literaturii europene, nu scutită de excese, a adus la un moment dat în scena literaturii române tema textualităţii şi a intertextualităţii, a literaturii autoreferenţiale. Cei mai mulţi dintre optzecişti au văzut în livresc o opoziţie cu natura şi cu viul, o formă de alienare, de înstrăinare în mediul scriiturii, pe care au asemuit-o cu o golire de sânge şi cu un fel de zbatere de asfixiat în vidul alb al hârtiei. Ivănescu impune, pentru prima dată în poezia română, o altfel de percepere a livrescului. Livrescul este naturalizat în sens superior, adică este trăit cu un sentiment al naturii originare ca o întoarcere acasă în locul tainic unde natura şi cultura coincid, pentru că în acel moment, al triumfului cuvântului, sălbăticia şi aleatoriul încetează din existenţă, în modul reclamat de cea mai puternică nostalgie a omului. În acest sens, Ivănescu era un nostalgic şi un metafizician, pentru că a naturalizat livrescul, a redus înstrăinarea omului de cuvânt şi de existenţa desăvârşită.
- Ce au de învăţat oamenii de la încercările recente prin care au trecut, şi ale căror consecinţe par a fi incalculabile? Mă refer nu doar la criza economică, ci şi, mai ales, la catastrofa naturală, ecologică şi umanitară, din Japonia.
- Lumina în care credem şi în care nădăjduim nu lucrează împotriva naturii, ci împreună cu ea. Natura însăşi suspină întru nădejdea învierii, stă scris în Evanghelie. Mântuirea omului nu poate fi un act trăit în indiferenţă faţă de destinul comun, cosmic. Aceasta e grava lecţie pe care se cuvine să şi-o însuşească astăzi omenirea.
(text apărut în revista "Fereastra", Anul VIII, Nr. 4 [62], August 2011, p. 22)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu