De ce există mâna ta care mângâie?
Imboldul de a spune un cuvânt care să tragă peste chip
Un văl de lumină, dincolo de care, mai limpede, te arăţi?
Fisură în vid e orice răspuns! Gustul de zarzăre strivite în gură,
Zâmbetul sperietoarei de ciori te fac să visezi
Un chip ce se-ntoarce îndepărtându-se. Neliniştit
Port în buzunarul de la piept pământ din colinele bântuite
De un copil, care a crescut şi m-a ajuns din urmă
Şi peste creştetul meu se înalţă. Câtă odihnă şi ritm
S-au strâns în grămăjoara de lut? În urma ta o arunc,
Pe pânza de soare ce ţine tălpile ridicate. Şi tu,
Privind înapoi, vei fi spus că dragostea care te face să suferi
Se desface în mii de umbre, ce însoţesc fiinţe şi lucruri
Fără să ştie, fără să ştii.
Florin Caragiu
(foto: Diana Popescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu