Adrian Munteanu. Octava Sângelui

Braşoveanul Adrian Munteanu se numără între cei mai remarcabili sonetişti ai literaturii noastre. Şerban Foarţă elogia frumuseţea acestor poezii, care îl „consolează de micile mizerii ale cotidianului”, admirând faptul că „maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei”. La rândul său, Marin Mincu observă, referindu-se la volumul „Femeie!...” („Minerva”, 2009), faptul că autorul „cultivă ardoarea erotică specifică acelui «dolce stil novo» despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli”.
În volumul „Orele tăcerii” (Dacia, 2010), Adrian Munteanu zugrăveşte fresca unei experienţe limită. „Aceste 83 de sonete au fost scrise în 69 de zile şi adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Dsurerea, Credinţa trăite timp de zece ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital”, mărturiseşte autorul. Accidentul, operaţia, experienţa ieşirii din trup şi revenirea la viaţă susţinută de prezenţa umană, sunt treptele parcurse de suflul poetic în sincronicitate cu desfăşurarea evenimentelor.
Orele ce survin după accident aparţin tăcerii ce acompaniază zbaterea sângelui: „Nedumerite, orele tăcerii/ Din noaptea calmă răbufnesc şi ţipă./ Prea mult se zbate sângele în pripă/ Din rana mea. Pe unde-mi sunt străjerii// Ce îşi purtau credinţa pe aripă?” (Orele tăcerii). Trupul devine rană: „Din aşteptări se-ntinde-n pântec rana/ Ce s-a-ncleiat în sângele vâscos/ Şi-a devenit într-o clipire hrana/ Zvâcnirilor ce-ntretăiat mă cos” (Vidul). De aici, nostalgia zborului: „Aş vrea să fac cu sturzi plăpânzi rocadă/ Să simt cum cerul siniliu înnoadă/ Vibrări fecunde ce se iau la trântă” (Ascuţiş). Imaginaţia împrăştie aburul unor plăsmuiri fantastice: „Un abur moale strâns atent în plasa/ Eterului ca-ntr-un năvod de fluturi/ Pe care-ai vrea înflăcărat să-l scuturi/ Ca să acoperi cu polen crevasa” (Vis 2).
De după perdeaua de spaimă, se aude pulsul rugăciunii: „Alungă-mi spaima, dă-mi să beau absintul// Nădejdii mele-n rostuiri străvechi./ Întoarce-n sine glonţul ca argintul/ Ce mi-a trecut turbat pe la urechi” (Scânteia). O prezenţă învăluitoare susţine orientarea fragilă spre viaţă: „Atingi, iar ochii desluşesc în goană/ Că trece-un înger. Ca un fulg aţine/ O boare strânsă-n pumn, ca să aline/ Sfiala clipei ce îmi e icoană” (Fără cuvinte). O sprijină cu gestul fundamental al dragostei: „Alină-mă, aşa cum ştii că este/ Gravat în noi, nu rânduit în legi, / Chiar dacă-ncerc nedesluşit proteste” (Alaiul). Carnea răstignită în feşe păstrează nostalgia mitului, ca re-facere poetică a vieţii: „Legări şi dezlegări de feşe-n pripă/ Pe carnea răstignită de cuţit. / Dar nu-mi inspiră temeri lungi, nu ţipă// Ca un torent spre mare prăvălit. / Mi-e de ajuns că-şi va lăsa-n risipă/ Răgazul lui, ca să-l aşez în mit” (Chirurg). Însă, totodată, secretă imageria unei „pogorâri la iad”: „Severe paturi stau pe două rânduri; / Pe strâmb plafon un bec varsă uitare/ Ca un strigoi ce a scuipat licoare/ De-oţet sălciu pe frunte şi în gânduri” (Salonul).
Trupul imobilizat simte intrând în carne inelul morţii: „Îndeasă-n drenul şerpuind sub piele/ Vâscos lichid ce va spăla cu zel/ Scursurile cu izuri vagi şi grele. // Nu-mi mai răspunde trupul la apel. / Îl simt legat în funii şi atele/ Şi crud încins de-un ruginit inel” (Inelul). Modulaţia sensibilităţii descrie, sub spectrul abisului, un grafic inefabil: „Ce-ngaimă gura? Doar curbări de linii,/ Dar sunetul din piept n-a mai răzbit./ Ce să-nţeleg? Vor fi în floare crinii?// Sau umbre-adânci mă vor lăsa rănit?” (Sunetul); „...Un fir de iarbă răsucind eterul/ Cu sabia sclipind în curcubeu./ Va rugini între răstimpuri fierul// Tăişului desferecat cu greu” (Vis 7).
Urmează, fireşte, golgota mesei de operaţie: „E pusă-n centru masa de tortură, / Răvăşitorul pat al lui Procust, / Pentru acela care-n chin îndură// Să fie stors din truguri roşul must. / Îmi pun cu spaimă palma peste gură, / Dar tot va fi, înfrigurat, să-l gust” (Patul). Apoi suspendarea între viaţă şi moarte, cu o conştiinţă planând în văzduhul dintre propriul trup şi cer: „Ceva s-a rupt, s-a dezlipit de stare. / Sunt unde ştiu, dar nu deplin mi-e-ntinsul. / Mă recunosc mai mult în necuprinsul/ Mirărilor ce vor sfârşi-n uitare. // Încerc să văd în jur cu dinadinsul, / Dar toate-s doar un semn de întrebare/ Şi se compun din urme pieritoare/ Mă simt prin toate câte am învinsul” (Cranii). Îşi fac apariţia forme nelămurite, chemătoare spre alt tărâm: „Sunt încă-n aer zvârcoliri sihastre, / Chemări târzii spre dincolo. Firav, / Aud un zvon. Tălăzuiri albastre/ Îmi flutură cămaşa. Demn şi grav/ Alung cenuşa din uitate glastre/ Să pot primi un licărit suav” (Cenuşă).
Spiritul, ca desprins de trup, trăieşte prin flacăra credinţei: „În încleştare sunt izbit de flame, / Dar mustul tihnei în credinţă-l storc/ Chiar de s-au pus pe taina clipei scame” (Liman). Iar atracţia morţii e învinsă de chemarea oamenilor din preajmă, de transfuzia sufletească a dragostei lor ce pluteşte deasupra trupului periclitat şi îl încălzeşte: „Sunt oameni vii, inspiră şi frământă/ Dorinţe vii şi zbateri să exişti. / «Înghite»-mi spune glasul ce îmi cântă// Refrene dulci cu ochii ei cei trişti. / «Nu pot!», răspund. În gât mi se împlântă/ Tăişul bont. «Ba nu, ai să rezişti!»” (Dialog).
Trezirea survine ca o revelaţie a sinelui şi vieţii: „Cu palma mea desprinsă din strânsură/ Ating o mână. Forma ei o ştiu/ Cu fiecare unică nervură, / Cu moliciunea fiecărui pliu. / Îi simt căldura, o lipesc de gură. / Şi pot deschide ochii-n jur. Sunt viu!” (Aici).
După cum observă Virgil Borcan, „atmosfera onirică, de coşmar atroce punctat pe alocuri cu luminişuri însorite, impregnează textul până la a-i modifica referentul. Din lumea reală a patului de spital suntem purtaţi în lumea sublunară a vizionarismului poetic căruia cel mai bine, cred, i s-ar potrivi termenul antic enthousiasmos”. Ţesătura textuală respiră, însă, peste tot de autenticitatea şi melosul experienţei, în nodurile ei scânteind octava sângelui rugător, receptacul al unei mini-învieri.

Florin Caragiu

(În: "Trei Poeţi Braşoveni": Adrian Munteanu. Octava Sângelui; Eugen Axinte. Eden-tităţi; Claudiu Mitan. „Ştiinţa şi bucuria secretă” (Paralela 45, 1998), revista "Spaţii Culturale", Nr. 17/ Iulie-August 2011, pp. 74-76)