miercuri, 13 iulie 2011

Walt Whitman – Un copil a spus: Ce este iarba?





















Un copil a spus: Ce este iarba?, aducându-mi-o cu mâinile pline;
Ce aş putea să răspund copilului?... Nu ştiu mai mult decât el ce este...

Presupun că trebuie să fie steagul dispoziţiei mele, ţesut dintr-un material verde, plin de nădejde.

Sau cred că e batista Domnului,
Un dar parfumat şi memento dinadins aruncat,
Purtând numele posesorului undeva prin colţuri, ca să putem vedea şi remarca şi să spunem: a Cui?

Sau poate că iarba este ea însăşi un copil... copilul zămislit de vegetaţie.

Sau mă gândesc că e o hieroglifă uniformă
Şi înseamnă: a germina la fel pe zone largi şi înguste,
Crescând deopotrivă printre negri şi albi,
Kanuck, Tuckahoe, Congressman, Cuff, le dau acelaşi lucru, îi primesc la fel.

Iar acum îmi pare a fi frumosul păr netăiat al mormintelor.

Cu tandreţe te voi folosi, iarbă răsucită,
Poate transpiri din piepturile tinerilor,
Poate dacă i-aş fi cunoscut i-aş fi iubit;
Poate că te tragi din bătrâni şi din femei, şi din vlăstarele luate degrabă din poala mamelor.

Această iarbă este prea întunecată ca să fie din creştetele albe ale mamelor vârstnice,
Mai întunecată decât bărbile incolore ale bătrânilor,
Prea întunecată să vină de pe acoperişurile de un roşu vag ale gurilor.

O, recunosc, la urma urmei, atât de multe limbi grăitoare!
Şi înţeleg că ele nu vin de pe acoperişurile gurilor fără un rost.

Aş vrea să pot traduce indiciile cu privire la morţii tineri, bărbaţi şi femei,
Şi cu privire la bătrâni şi mame, şi la vlăstarele luate degrabă din poala lor.

Ce crezi că se întâmplă cu tinerii şi bătrânii?
Ce crezi că se întâmplă cu femeile şi copiii?

Ei sunt bine şi vii, undeva;
Cei mai mici germeni arată că, de fapt, nu există moarte,
Şi chiar dacă a fost, ea a dus înainte viaţa – şi nu aşteaptă la capăt s-o oprească –
Şi a încetat în momentul în care viaţa a apărut.

Totul merge înainte şi peste hotare... şi nimic nu se prăbuşeşte,
Şi a muri este diferit de ceea ce presupune oricine, şi mai propice.



(trad. din lb. engleză Florin Caragiu)

2 comentarii:

Bogdan spunea...

Bunǎ dimineaţa! Mi-a plǎcut mult varianta asta a dvs din Whitman, unul din poeţii mult dragi sufletului meu dimpreunǎ cu Sandburg. Citindu-le io poemele domniile lor pentru prima oarǎ cîndva prin anii ’70-’80 (în traducere cǎ în original nu prea se gǎseau atunci, decît pe la biblioteca americanǎ din București dar acolo se pǎtrundea anevoie), așa aveam sǎ descopǎr mirificele cǎrǎrui pierdute ale acelei literaturi americane, care aveau sǎ mǎ conducǎ (inevitabil) cǎtre formidabila generaţie avîndu-l în pole position pe Jack Kerouac… Și de atunci nu contenesc a mǎ întreba cum ar fi arǎtat poezia (în special) și literatura (în general) lumii fǎrǎ ei? Oare cum ar fi „sunat”, bunǎoarǎ, versurile astea ale bǎtrînului Walt din „Song Of Myself”(„Sînt cel ce mîngîie viaţa care trece ori încotro / mǎ întorc, îndǎrǎt sau înainte, / Prin cotloane, jur-împrejur, printre cei mici, / nici o persoanǎ și nici un lucru nu-mi scapǎ, / Pe toate absorbindu-le-n mine pentru cîntecul acesta.”), tînguite de nebunul de Jerry Garcia, de exemplu? //cǎtre Florin caragiu, pe Facebook)

Florin Caragiu spunea...

Cer scuze pentru intarzierea raspunsului, acum am observat interventia. Ma bucur ca v-a placut traducerea. Si, da, cred ca sunt poeti fara de care literatura nu ar mai putea fi gandita, dupa ce au "imbogatit" prin cuvintele lor a lumii taina...