O figură memorabilă este cea a lui Ieronim. Cu trupul „luminat până la oase”, Ieronim stă în centrul unui tablou post-sacrificial, cauzele traumei părând ele însele a fi înghiţite de lumina ce digeră trupul: „Trupul dumneavoastră nu mai este decât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Şi prin el vi se văd toate oasele frânte// Căci vă spun, în noaptea aceea prin trupul lui Ieronim/ Se vedeau bine toate oasele frânte/ Până la osul frunţii care sta aplecat/ Şi strălucea în partea de argint” (Noapte aproape albă).
Suntem în pragul de graţie al unei developări a sufletului în trup, ce-şi aşteaptă reversul: „ci iarăşi sufletul desprins de trup/ acea adiere nespus de uşoară pe care/ uneori în nopţile foarte lungi/ începem s-o vedem cum apare// ca prima jumătate a unui guştere/ care speră că îi va creşte iarăşi cândva/ coada în care încă mai simte când şi când/ o lovitură de pe când era.// o ce trist trebuie să fie atunci când te doare/ chiar parte ape care nu o mai ai şi când/ rănile-adânci care se simt în ea/ pot să se vindece numai în gând” (Şi totuşi cât aş vrea).
Se regăsesc, în imaginile cu Ieronim, trăsăturile unei pietà, a cărei privire curge pe spirala braţelor spre ochii lui ce capătă, la rândul lor, o patină de icoană: „Doarme Ieronim cu capul pe braţele mele/ Şi cu ochii deschişi, e târziu/ Şi mi-e frică să-i scot braţele de sub cap/ Şi e linişte şi m-aplec către el// Ai un ochi de sticlă, Ieronim/ E puţin mai albastru decât celălalt/ Şi puţin mai rotund şi puţin mai adânc/ Şi are valuri în el ca icoanele vechi” (Doarme Ieronim).
În acest peisaj post-cataclismic stăpânit de tăcere şi de o insistentă asimetrie ce ascunde fermentul unui dinamism citit într-o „perspectivă inversă”, corpul sfărâmat se adaugă el însuşi eului liric şi apare concatenat eului liric spre o ieşire, deloc facilă, în melosul plutind peste lumi: „Tare sunt eu legată de tine, Ieronim,/ Frică îmi e de tot ce-o să fie de-acum/ Oasele tale zdrobite îmi sunt/ Adăugate, ca să pot atinge clapa/ Pianului la care vreau să cânt//Şi tare greu pot să cânt, Ieronim,/ Şi tare des îmi vine să plâng/ Braţul tău drept, legat de al meu/ Mai scurt cu un lat de mână este/ Ca braţul tău stâng” (Către Ieronim).
În locul geometric al trupului sfâşiat, decelarea sufletului devine pretext al unor viziuni, mutaţii şi apropieri ce înregistrează vibraţiile învierii, cu reflexe ce preschimbă, la rândul lor, perspectiva asupra morţii: „Patul meu, Ieronim, cu stâlpi negri împrejmuit este/ Din greşeală m-am culcat în el în noaptea aceea,/ Încet îl trăgeau zece cai,/ Nimeni nu ştia încotro mă duceau/ Alăturea numai tu plângeai.// Dar eu nu vedeam, Ieronim, că tu stai lângă mine şi plângi/ Muget prelung de fiară mi se părea că aud,/ Să vină un om sfânt era marea mea rugă/ La simpla apropiere a lui/ Haita de animale să fugă. // Şi-abia atunci, nu ştiu ce s-a întâmplat, Ieronim,/ De mine te-ai apropiat atâta de sfâşiat încât/ Trupul tău din bucăţi făcut abia învia/ Ca apa vie sufletul se vedea cum le leagă/ Şi frică şi ruşine mi-a fost de moartea mea” (O aripă de vrabie).
După cum apa-suflet leagă, în apariţie, bucăţile de trup, apa-moarte face corp comun cu trupul, în dispariţie: „Parcă vroiai să te-acoperi şi nu ştiu cine/ Îţi furase hainele de pe mal/ Şi cum m-apropiam de tine/ De ruşine fugeai cu ape cu tot”, arătând învăluit spre o continuitate ce semnalizează prin semnele trupului: „în apa aceea prin care umblai/ Mari semne se vedeau pe trupul tău” (Apa morţilor).
Proiecţia iconică tăcută şi aureolată evocă legătura dragostei ce nu încetează a da, chiar ca „prezenţă în absenţă”, tonus vieţii: „Pe un perete sta fiul lui Ieronim/ Lipit de zid la mine se uita/ De ce te uiţi, fiul lui Ieronim, am strigat,/ Tăcere s-a auzit şi nimic altceva” (Fiul lui Ieronim); „Ieronim, galben este obrazul fiului tău de pe zid/ Că în noapte o aureolă de sfânt pare,/ Când singură cu el rămân pază somnului tău,/ Pe pietrele albe de la intrare” (Calea).
Pe „scara” aceloraşi „fresce cu Ieronim” – zugrăvite pe peretele ce desparte viaţa de moarte – jocul proiecţiilor sinelui descoperă decalajul între actualizările sinelui: „Cum stai tu lângă mine, Ieronim, şi cum crezi/ Că eu sunt moarta dinaintea mea” (Mă aud plângând) şi, în fapt, complexitatea indefinită a personalităţii umane, în care corpul, eul liric şi regina din capul scării frânte la jumătate se disting şi se identifică totodată: „Trupul meu, Ieronim, asemenea unei umbre/ Alături de tine nemişcat aşteaptă/ O scară nesfârşită-n faţa lui apare/ Regine se roagă pe ultima treaptă.// Nu te apropia iubitule, la jumătate/ Scara pe care stau e frântă, / Cântecul care ţi se pare că de la mine vine/ Femeia de lângă tine îl cântă”.// N-am cântat eu, Ieronime, şoptesc,/ Trupul meu de el atins să nu fie;/ Rău îmi pare că regina a-ncremenit/ În mantia ei cenuşie.// Mă apropii de scară şi-ncep să cobor/ Apăsată de o mare vină;/ Scara trosneşte şi vorbele abia se aud: Dumneavoastră aţi cântat, doamnă regină” (Scara).
Imaginea cuţitelor are darul de a scrijeli, prin contrast, o neputinţă provenită tocmai din întretăierea cu marginile vieţii: „A intrat în odaie pe-ntuneric/ ţinând în mâini două cuţite lucitoare/ ca două scrumbii/ care se-ndreaptă singure/ spre trupul celui ce moare. // Purta mănuşi străvezii/ lungi până la cot/ schimba cuţitele dintr-o mână în alta/ şi se făcea că le ascute/ dar părea să spună: nu pot” (A intrat în odaie pe întuneric). Este o slăbiciune ce subîntinde zona expusă dintre apăsare şi prăbuşire: „Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă/ ştiam cum poate apăsa întreagă/ asupra mea” (Nu ştiam cum se poate prăbuşi o casă).
De aici, filosofia lui „ca şi cum” face trecerea în alt registru existenţial – semn al unui surplus de conştiinţă, în prezenţa căruia se evaporă necesitatea sacrificiului brut: „Mă-nţelesesem bine cu călăul/ execuţia urma să aibă loc în zori/ şi fiindcă mergeam fără împotrivire/ urma să fie aduse şi flori.// Mai urma fără-ndoială să nu se ştie/ întrucât eram vinovată/ fiindcă fusesem de acord să mor/ înainte de-a fi condamnată.// Ca să simt durerea cât mai puţin/ îşi ascuţise toată ziua cuţitele/ şi le trecea prin foc în faţa mea/ ca atunci când înjunghia vitele.// (…) În zori s-a apropiat tremurând tot/ ţinea în mâini buchetul pregătit/ ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele/ dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit” (Pact).
Revelaţia irumpe în rugul aprins ce hrăneşte şi se hrăneşte din simfonia ipostazelor: „Ba era un bărbat în toată puterea cuvântului/ ba era o flacără, ba era o stâncă/ ba era chipul surâzând al unui copil/ care nu se născuse încă.// Sta în flăcări ca-n pântecele maicii sale/ cel fără prihană/ şi se hrănea cu patru făpturi care ardeau/ şi le era hrană” (Revelaţie).
Metamorfoza lumii tranziente poate fi adăpostită de un loc domestic neaşteptat, chiar soba în care clocesc pitulicile: „Domnul Arthur şedea la gura sobei/ nu vă este urât singur, l-am întrebat/ nu sunt singur, m-a liniştit, sunt cu pitulicile/ şi-a deschis gura sobei de mi le-a arătat.// Nu te speria, mi-a spus, nu li se întâmplă nimic/ pitulicile sunt foarte rezistente la foc/ şi într-adevăr le-am văzut stând pe o grămadă de jar/ ca pe un ou clocit ajuns la soroc.// Ba chiar am auzit cum ciocneşte uşor/ în coaja de foc a oului/ şi am văzut aievea cum iese din el/ întâiul pui al noului// neam de păsări fără gheare/ şi fără creastă şi fără guşă/ care cântau în soba domnului Arthur/ pe un morman de cenuşă” (Domnul Arthur). Natura, nu este, astfel uitată, în evantaiul multiplelor apariţii şi convergenţe umane şi în holocaustul vieţii, desăvârşind prin notele ei cântecul inimii.
În arta poetică a Ilenei Mălăncioiu se face pregnant simţită, după cum autoarea mărturiseşte într-o conversaţie purtată cu Marta Petreu (publicată în revista „Apostrof”, nr. 1-2/1998) consubstanţialitatea între viaţa de aici şi cea de dincolo de ea, moartea nefiind decât o trecere misterioasă în care simţul artistic intuieşte esenţa spirituală a viului: „Vin de undeva de unde oamenii nu cred că mor, ci că trec în lumea cealaltă. Cu un sfert de oră înainte de a pleca, tata îi spunea mamei sã aibã grijã de casă, de gardul dinspre apus, care stă să se surpe, si să scoată din pământ prunii care s-au uscat, că încurcă locul degeaba. Când s-a despărţit de el, mătuşa mea îl ruga: dacă îl întâlneşti pe Ion al meu, să-i spui să-şi aducă aminte de mine, că m-a lăsat singură şi a plecat. Având în vedere consubstanţialitatea celor două lumi, despre care vorbeam, şi trecerea firească din una în cealaltă presupusă de aceasta, cred că este de la sine înţeles că revelaţia mea cu moartea este totodată şi revelaţia mea cu viaţa. Mai mult decât moartea, mă obsedează moartea psihică, pentru că nu pot îndura gândul de a fi morţi înainte de a muri. Ca şi credinţa, scrisul mi se pare prin el însuşi un fel de moarte a morţii şi de înviere a vieţii”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu