Nani, Nina!

Când a început totul, era spre sfârşitul programului. Două femei se certau pe hol, şi glasul lor strident sfredelea ca un burghiu liniştea încăperii de la etajul al treilea al clădirii proaspăt renovate a magazinului „Fame”. Ana îşi bea ceaiul visând. Se întâlnise pe drumul spre serviciu cu Nina, fata doamnei Marcela, fostă colegă de liceu, mutată de curând în acelaşi bloc cu Ana. Nina era cam scrântită, ziceau cei din cartier, dar Ana o vedea ca pe un înger. După ce părinţii ei se despărţiseră, copila fugise de acasă şi cand au găsit-o era schimbată. Mama ei, cu care rămăsese, nu se mai înţelegea cu ea. Se refugia în tăcere zile de-a rândul. Şi o puteai vedea făcând gesturi şocante: făcea metanii până la pământ în faţa câte unui om care trecea prin faţa ei, sau îl ocăra brusc pentru vreun presupus delict. Era imprevizibilă. A dus-o la neurologi, psihiatri, psihologi… nici un efect. Doar la biserică stătea într-un colţ al ei, nemişcată. Se întâmpla să-i dea câte cineva un covrig sau ceva de pomană, dar ea nu schiţa nici un gest şi respectivul era nevoit să renunţe. Apoi lumea s-a obişnuit cu ea. O tolerau, ferindu-se de ea cu o anume teamă secretă. Cu toate dificultăţile de adaptare, izbutise să termine de curând şcoala primară...
Cum au început să tremure paharele de pe mesele de sticlă, s-au auzit nişte ţipete şi oftaturi adânci, şi toţi erau în picioare, încordaţi ca un arc. Cutremur…! Angajaţii îmbrăcaţi la patru ace ai firmei păreau cu toţii schimbaţi la faţă. Cu ochii ieşiţi din orbite, învălmăşindu-se, de parcă nu ar mai fi văzut nimic în jur, au luat-o în masă spre casa scărilor. O doamnă s-a împiedicat şi a căzut, dar nimeni nu s-a aplecat să o ajute să se ridice. Panica era mai puternică decât orice sentiment uman, se pare. Au trecut unii chiar peste dânsa, călcându-o în picioare, şi dacă nu s-ar fi dat la o parte din uşă, rostogolindu-se, poate că ar fi păţit ceva mai grav decât vânătăile agonisite. Dosarele din rafturi cădeau lăsând să-şi ia zborul din colivii de carton păsări albe, de hârtie. Ana era la parter în acel moment, tocmai ieşise de la baie şi era chiar în faţa treptelor de marmură abia spălate. Cufundată în gândurile ei, nu realizase ce se întâmplă, deşi era limpede că pământul dansa şi lucrurile din jur se legănau în ritmul lui nebunesc.
De la baza scărilor, se vedea pur şi simplu o imagine de coşmar. Un vârtej de oameni mătura treptele somptuoasei clădiri. Brusc, luminile s-au stins şi orice mişcare în aer a încremenit. Nu se auzea nici măcar o respiraţie. După câteva momente, luminile s-au reaprins… Ana a putut să vadă iarăşi o imagine de coşmar: cei care compuneau tornada umană rămăseseră ficşi în poziţiile în care îi prinsese întreruperea de curent. Puteai surprinde un fel de construct sculptural viu, postmodern, în care figurile se agăţau şi se sprijineau între ele, mâinile unora erau prinse în părul altora şi mai presus de toate fixitatea privirilor cuprinse de panică dădea unitate şi forţă ansamblului. Asta a durat o clipă numai. Ana abia a avut timp să se tragă din calea vârtejului care, îndată ce s-au aprins luminile, a năvălit pe trepte spre ieşire. Mai târziu, colegii ei nu-şi mai aminteau nimic din toate acestea. Stranii aceste dezlănţuiri ale panicii, care fac din grupuri, de altminteri, civilizate de oameni, mase în erupţie.
Ana avea, la rândul ei, o calitate ce părea în ochii multora stranie. Pentru unii, era un semn de slăbiciune nepermisă, altora li se părea a fi un semn de nobleţe. Cert e că femeia cu ochi verzi albăstrui şi părul şaten închis, lung până la şolduri, cu obrazul traversat de gropiţe delicate, nasul drept şi subţire, cu degete lungi, arcuite şi cu un pas, ca şi surâsul, copilăresc, uşor strâmb, dar ferm, nu fusese auzită de nimeni niciodată vorbind de rău pe cineva. Când în jur, cineva era osândit pentru cine ştie ce fapte sau cuvinte, la un moment dat, se auzea glasul ei: „Ce om deosebit e cutare”, şi găsea, ca prin miracol, chiar motive concrete ale aprecierilor, în situaţii rămase altora neobservate, în gesturi care, oricât de nesemnificative, aparent, în conştiinţa ei desenau un profil aureolat. Şi emana atât optimism, încât motivaţia de a vorbi de rău se pierdea ca un firicel de fum în văzduh.
Trăia singură. Poate felul ei de a fi copilăros o predispunea spre un asemenea mod de viaţă. În seara de după cutremur, pe drumul spre casă, în timp ce privea frunzele arse de soare, a simţit cum o încearcă tristeţea. N-a mai văzut-o nici pe Nina, în locul obişnuit din colţul părculeţului de joacă, unde îi dădea de fiecare dată un pacheţel cu ceva bun de mâncare. Căţeluşul aciuiat pe acolo, căruia administratorul blocului îi făcuse un mic coteţ de lemn spre adăpost, scheuna încet. Ana i-a aruncat o felie de caşcaval, dar lui nu-i ardea de mâncare.
Din ziua trecută, senzaţia de dinainte de cutremur, când parcă ceva îi uruia în piept şi o sfâşia căutând să se materializeze în afară, îi rămăsese Anei ca o stare continuă. Obişnuia, înainte de culcare, să stea îndelung în bucătărie, cu ceaşca de ceai cu lapte în faţă, şi să retrăiască întâmplări, imagini din timpul zilei. O vedea într-un colţ cu ochii minţii pe mama sa, Teodora, poate cea mai tăcută fiinţă pe care a cunoscut-o. Îi urmărea gesturile, care desenau în spaţiu povestea unei femei care, în tinereţe, după o aventură de o noapte, se trezise cu un copil. A doua zi tânărul de care ea se îndrăgostise deja nu o mai băga în seamă. Din primul moment, a presimţit că va rămâne însărcinată. Când s-a adeverit, i-a spus aceluia doar atât: „Avem un copil. Sandu, eşti tată”, dar tânărul i-a râs în nas şi i-a zis să facă bine să avorteze, că el n-are chef să-şi nenorocească viaţa, ci vrea să o trăiască din plin, fără alte griji. Şi, oricum, nu-i mai place de ea, a adăugat. În Teodora, care era o fire volubilă şi vorbăreaţă, izvorul cuvintelor s-a împuţinat, ca o apă curgătoare în deşert.
Părinţii ei au încercat, la rândul lor, în fel şi chip, s-o determine să avorteze, mai cu rugăminţi insistente, mai cu ameninţări că o dau afară din casă dacă le va face ruşinea aceasta. Însă Teodora s-a adâncit în tăcere şi nu a cedat nici un pas. Când ai ei au dus-o la un medic, şi acesta i-a spus că pot apărea probleme la naştere şi ar sfătui-o să întrerupă sarcina, ea a dat din cap şi a plecat fără nici un cuvânt.
A doua zi de dimineaţă, părintele Dumitru, de la parohia din apropiere, a văzut-o de departe şezând pe treptele bisericii, cu bărbia pe genunchi. În acea zi s-a spovedit pentru prima oară Teodora, şi inima ei a văzut lucruri dincolo de perdeaua de vorbe care îl împing pe om să urmărească orbeşte interese lumeşti şi, încet-încet, să îşi piardă orice nădejde şi străvezime din suflet...
Pe jumătate adormită, Ana a tresărit, cu presimţirea unei primejdii nelămurite. În ajun, cineva îi furase, în autobuz, portofelul în care se aflau, pe lângă o sumă neimportantă de bani, buletinul ei şi cheia de la casă. Anunţase la poliţie şi intenţiona să schimbe iala, dar, cum avea şi un al doilea rând de chei la o vecină de încredere, pentru caz de urgenţă, şi, pe de altă parte, era destul de obosită, şi-a zis că poate lăsa pe a doua zi grija asta. Acum cineva tocmai încerca uşa de la intrarea apartamentului. Ana s-a ridicat cu inima bătându-i de teamă de la masa din bucătărie şi a pus drugul de fier în uşă. Zgomotul din broască a încetat brusc şi Ana a mai putut să vadă pe geam o umbră furişându-se felin pe sub ferestrele blocului. A chemat, chiar atunci, pe cineva să-i schimbe iala a doua zi, de dimineaţă devreme, însă a întârziat la serviciu.
Directorul era prost dispus şi i-a pus în vedere să nu se mai întâmple... doar ştie că restrângerile de personal sunt la ordinea zilei. Spre sfârşitul programului, au început pregătirile pentru sărbătorirea zilei unui coleg. Cum directorul plecase mai devreme cu nişte treburi, toţi s-au apucat să-i critice dispoziţia nesuferită cu care-şi călcase pe nervi aproape toţi angajaţii. Ana s-a trezit, ca de obicei, apărându-l pe cel pus la zid, fapt pentru care şi-a atras nişte căutături nu tocmai plăcute. Apoi s-au scos pe masă mâncarea şi băutura, şi s-au încins discuţiile. Ana era, în asemenea situaţii, pe jumătate absentă. N-o pasionau nici moda, nici maşinile, nici politica, nici starea bursei, nici bancurile proaste, care stârneau periodic valuri de hohote. Zâmbea cu o privire lipsită de participare. Unora li se părea, din acest motiv, o fiinţă plictisitoare şi neinteresantă, şi chiar o vorbeau pe la spate. Dar Ana nu putea altfel. Era, în fond, o fiinţă puternică, care nu stătea la mâna părerii unuia sau altuia, ci îşi urma îndemnul inimii, cum o făcuse încă din copilărie.
N-o mai văzuse pe Nina de trei zile, când a auzit că a avut un accident, pe când traversa strada. A însoţit-o pe mama fetei la spital. Când le-a văzut intrând în salon, Nina a scos un strigăt de bucurie. Marcela a plecat să vorbească cu medicul, iar Ana s-a aşezat pe marginea patului şi a luat-o de mână pe Nina, care o privea cu un zâmbet larg. „Ce-ai păţit?” „Nimic grav, doar nişte zgârieturi”, a răspuns Nina, ducând mâna la frunte. „Mă doare rău ochiul”. Ochiul drept era, într-adevăr, roşu şi parcă puţin ieşit în afară. „Ştii de ce e atâta secetă în lume?”, întrebă Nina. „Nu ştiu”. „Pentru că pe sub pământ curge un râu de sânge”, a spus micuţa, cu o grimasă de tristeţe, tocmai pe când mama ei intra în salon. Marcela era răvăşită, se vedea bine, după discuţia cu doctorul Păun, deşi încerca din răsputeri să-şi ascundă tulburarea. A luat-o pe Ana deoparte. „Nu ştiu ce să mai fac. Medicul mi-a spus că Nina nu are nimic de la accident, numai că la radiografie i s-a descoperit o tumoare care creşte şi îi împinge un ochi în afară”.
În noaptea aceea, Ana a visat o întâmplare dintr-o povestire a lui Papadiamandis, cu femeia bună la năşit, a cărei finuţă – ultima – pe care o iubea cu înfocare, s-a înecat într-o fântână lăsată descoperită din grădina casei. Dintr-o dată se făcea că ea, Ana, cobora în fântână şi căuta cu găleata corpul copilei, şi a dat peste ceva tare, care s-a ridicat încet la suprafaţă, şi era chipul Ninei ce apărea din apă, brăzdat de un zâmbet, şi cum lacrimile Anei au căzut pe faţa-i, cea moartă a deschis ochii... şi Ana s-a trezit din vis... Nu a putut, însă, să mai adoarmă... O presimţire încărcată de spaimă nelămurită o încerca, fără să-şi dea seama ce ar putea să însemne acest atac de panică.
Spre dimineaţă, s-a auzit un bubuit puternic care a zguduit blocul. Sărmana Marcela, frântă de plâns, durere şi oboseală, după ce făcuse de mâncare pentru a doua zi fetiţei, să-i ducă la spital, uitase focul aprins, aţipind pe un scaun. Mâncarea a dat peste margini şi focul s-a stins, iar gazele au continuat să umple încăperea până când femeia, trezindu-se, a aprins lumina şi a avut loc nefericita explozie. N-a mai putut fi salvată, trupul ei ars fiind dus la morgă. Marcela şi Nina nu mai aveau pe nimeni. Ana era singura prietenă a Marcelei şi imediat s-a dus cu gândul la Nina. Ce se va întâmpla de acum cu ea? Nu-şi putea stăpâni lacrimile. A sunat la serviciu să-şi ia trei zile de concediu, şi a plecat spre spital. Cum să-i spună fetiţei despre mama sa? A vorbit întâi cu medicul, care i-a spus că fetiţa trebuie de urgenţă operată, pentru a se scoate tumoarea ce apasă pe ochi. Fără nici cea mai mică ezitare, Ana a luat asupra sa toate costurile, deşi depăşeau cu mult micile sale economii. Va vedea ea cum se va descurca. Se va împrumuta, va ajuta Dumnezeu cumva...
Venind spre casă, Ana trăia o senzaţie de apăsare nelămurită, din care se năştea un uşor tremur intern, grav prevenitor, ca şi cum ar urma un cutremur în afară... Când a ajuns în faţa camerei apartamentului şi a dat să descuie uşa, a realizat cu groază că era deschisă. A dat să se întoarcă să fugă, dar din spate o mână puternică i s-a aşezat pe gură ca o piatră de mormânt, iar alta pe piept, trăgându-o fără zgomot înăuntru.
„Unde ţii banii”, a şuierat un bărbat spătos, cu faţa foarte ridată şi o crestătură în formă de şarpe pe obraz. Femeia a arătat cu spaimă spre un dulăpior din colţul sufrageriei. Erau acolo micile economii cu care spera să poată da un avans pentru operaţia Ninei. Un al doilea hoţ, uscăţiv, cu mustaţa întoarsă şi o faţă buhăită a început s-o înjure de mama focului, pentru că banii erau mult mai puţini decât speraseră ei. Un al treilea hoţ rămăsese cumva în umbră, la intrare. De unde se afla, Ana nu putea să-i vadă foarte bine faţa. Părea mai tânăr decât ceilalţi doi şi încercat de o luptă interioară. „V-am dat tot ce am”, bâigui Ana, „plecaţi”... „Mai ai ceva preţios, zâmbi cinic, cu subînţeles uscăţivul, privind spre trupul ei răvăşit ca spre o pradă sigură”.
Fata înţelese pe loc şi îşi dădu seama că orice încercare obişnuită de împotrivire ar fi fost zadarnică. Închise ochii şi începu să spună, cu voce tare: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă, apără-mă, scapă-mă, Doamne”. Şi apoi, deschizând ochii, cu un calm nefiresc, către tâlharii încremeniţi de surprindere: „În numele lui Dumnezeu, vă rog să nu vă atingeţi de mine”. Spătosul, revenindu-şi, îi arse o palmă şi uscăţivul se porni pe un râs nervos, batjocoritor.
Însă de lângă uşă se auzi un glas: „Lăsaţi-o”. „Cum, ce vrei să spui?”, se întoarse vădit iritat uscăţivul. „V-am spus s-o lăsaţi în pace”, se auzi apăsat glasul unui tânăr ce înainta din umbră. „Vrei s-o păţeşti?”, interveni spătosul. „Nu o să-i faceţi nimic”, replică tânărul înalt, încruntat, îmbrăcat în blugi şi cămaşă înflorată. Uscăţivul avea deja mâna ridicată să-l plesnească, dar tânărul fu mai iute şi îl lovi fulgerător cu un croşeu sub bărbie. Nu fu însă suficient spre a se feri de lama unui cuţit pe care spătosul tocmai i-l înfipsese în spate. Îşi pierdu cunoştinţa, nu înainte de a mai auzi o înjurătură groaznică şi paşii grăbiţi ai celorlalţi doi tâlhari, cărora, pierindu-le orice chef de a-şi mai continua isprava, au recuperat cuţitul şi l-au lăsat pe fârtatul lor într-o baltă de sânge. Ana rămăsese pe bancheta unde căzuse, acoperindu-şi ochii cu mâinile şi rugându-se. Când a simţit că primejdia a trecut, s-a repezit la cel rămas pe podea, trăgându-l uşor de haină: „Doamne Dumnezeule... mai trăiţi?”...
Tânărul deschise încet ochii împăienjeniţi, şi îngăimă: „Mulţumesc, mulţumesc”... „Eu vă mulţumesc”, spuse Ana, „e gravă rana?”. Însă tânărul îşi pierduse iarăşi, între timp, cunoştinţa. Ana reuşi cu greu să-l târască în pat. Rana nu era foarte adâncă şi nu părea să fi fost atins ceva vital, aşa că o dezinfectă şi o pansă cum ştia mai bine. Avea deja în casă o trusă medicală destul de completă, făcuse şi nişte cursuri de prim ajutor şi acum, iată, putea să fie de folos tânărului care, neaşteptat, o salvase. Îi era în continuare teamă de el, dar nu o lăsa inima să sune la poliţie...
Ana aprinse candela şi nu dormi toată noaptea... Ce va face a doua zi? Bani nu mai avea pentru operaţie, îi era neînchipuit de greu să-i spună fetiţei despre moartea mamei ei, şi acest tânăr, care gemea în somn, cum se va trezi oare a doua zi... Nu putea decât să se lase moale în mâinile lui Dumnezeu... Spre dimineaţă, se întinse un pic, fără să adoarmă, murmurând încet rugăciuni... Când deschise ochii, privirea i se întâlni cu cea a tânărului, care îi zâmbea. „Am văzut îngerul tău”, îi spuse. Ana nu putu să rostească nici un cuvânt. Se simţea epuizată, prea multe lucruri i se întâmplaseră în ultimele zile. Voia să-i zică tânărului să plece, s-o lase în pace, dar pe gură îi ieşi: „Vino, te rog, cu mine la spital”... El aprobă dând din cap. Tot el repară uşa, înainte de plecare. „Ce s-o fi întâmplat cu viaţa lui, de a ajuns să se înhăiteze cu borfaşi?”, se întrebă Ana, pe când se apropiau de spital. De parcă i-ar fi ghicit gândul, Alin răspunse: „Sunt orfan. Am învăţat de mic că trebuie să fac orice ca să supravieţuiesc. Apoi, totul a devenit obişnuinţă. Însă acum câteva luni, am avut un accident, un tir angajat în depăşire a trecut efectiv peste maşina mea şi eu m-am trezit într-o masă amorfă de fiare viu şi nevătămat. Am simţit că o mână nevăzută mă ocroteşte. N-am mai vrut de atunci să mai merg la tâlhărit, dar am visat alaltăieri noapte pe cineva, care mi-a spus că de data asta trebuie să mă duc: cineva are nevoie de mine”. „Şi de ce ai zis că mi-ai văzut îngerul?”... „În spatele tău am văzut un copil în hăinuţe albe, strălucitoare”... Ana scoase un ţipăt: „Nina!”, şi grăbi pasul...
Doctorul Păun îi întâmpină pe cei doi la intrarea în secţia de chirurgie. „Aţi venit cu prietenul dvs.? Foarte bine. Aţi făcut rost de bani pentru operaţie?”. „Nu”, răspunse Ana, plecând capul. „Tumoarea evoluează fulgerător, trebuie acţionat de urgenţă”, spuse medicul, continuând: „oricum, cu ochiul afectat cred că Nina nu va mai putea vedea”. La intrarea în salon, Ana nu reuşi să-şi facă curaj să intre. Intră, singur, Alin. Nina avea un ochi acoperit de un bandaj mare. „Nina!” „Da”. „Trebuie să-ţi spun că mama ta a murit acum două zile. De asta nici n-a putut să vină. ”... Fata a tăcut, dar pe obraji au început să-i curgă pârâiaşe. „Azi-noapte mama a fost la patul meu să mă vadă”, spuse ea după o vreme, înghiţindu-şi lacrimile. „Ana e afară, să-i spun să vină?” „Da”... Alin deschise uşa. Ana îl trase afară: „I-ai spus?” „Da”. „Trebuie s-o salvez”, spuse Ana. „Stai aici cu Nina şi aşteaptă-mă două ore”, spuse Alin, şi plecă în grabă. Ana intră în salon. „Nina!” Fetiţa spuse: „Mama mă cheamă la ea?” „Nu, Nina, dacă ai vrea, te-aş lua eu, să fii ca şi copilul meu”. Şi o îmbrăţişă...
La nici două ore de când a plecat, Alin se întoarse cu un teanc de bani. „Ce-ai făcut?”, îl întrebă îngrijorată Ana. „I-ai... furat?” „Nu... Când am ieşit din sfărâmături, după accident, un bătrân înalt, elegant, a ieşit dintr-o maşină neagră şi s-a uitat la mine, m-a pipăit, nu-i venea să creadă... Cum se poate să fii viu? Să se facă fărâme fiarele şi carnea nu. 'M-am rugat zeci de ani să-mi arate, Dumnezeu, dacă există, un cât de mic semn... Mulţumesc, mulţumesc!' Şi a plecat, nu înainte de a-mi lăsa o carte de vizită. 'Oricând ai vreun necaz, caută-mă... mi-ai redăruit credinţa', au fost ultimele lui cuvinte. El ne-a ajutat cu banii pentru operaţie"...
„Alin”, spuse Ana, „nu vrei să o creştem împreună pe Nina?. Pentru prima oară în viaţă simt că pot fi împreună cu adevărat cu cineva”. „Nu-mi vine să cred, nu merit aşa ceva. Te iubesc, Ana!”... Ochiul liber al Ninei tocmai îi privea, de după uşa întredeschisă... „Ce faci, Nina?”, exclamă Ana. „Mă duc să fac nani”. „Nani, Nina!”

Florin Caragiu


(foto: Diana Popescu)