În volumul „Lumina absentă” (ed. Paralela 45, Colecţia 80, Seria Poezie, 2000), Viorel Mureşan cristalizează, în forme poetice minimale, starea de absenţă. Tema predilectă folosită pentru reliefarea atmosferei e cea a morţii, cu reflexe metafizice, reluată prin motive precum cele ale lunii, nopţii, risipirii, căderii, putrezirii etc.
Abundă imagini compozite cu alură suprarealistă: „cad bolovanii din clopot/ pe lumina lunii/ sună greu// bătrâni cu capetele de făină/ se risipesc/ prin dantela unei porţi” (Faire-part); „noaptea îşi tocea ochii pe marile bulevarde/ ca o femeie înaltă ducând o groapă pe roţi” (Pastel însângerat); „făceam plajă sub un soare de scândură/ dată cu lac/ ascultam cum se chinuie vântul/ prin crăpăturile lui” (Plaja).
O dată cu senzaţia sufocantă de derealizare: „e o zi care nu va intra în istorie/ deşi soarele a apus/ în fumul meu de ţigară” (9 Martie 1996), lumea şi timpul par a intra într-un proces de lichefiere: „vino să ştergem/ luna topită aseară pe geam” (17 iulie 1999); „dimineaţa şi amiaza se duc ca nişte sticle pe fluvii lente” (Descântec de înnoptarea femeii).
Din apele absenţei se materializează instantanee de figuri fantasmatice, cu efervescenţa lor asociativă, cu nuanţe surprinzătoare şi enigmatice: „ea cobora muşcând lumina/ pe foaia cerului de cretă/ înfăşurată-n ţiglele cetăţii/ şi larve moarte aducând cu ochii” (Fotografie); „printre zilele mele se vede moartea ca printre dinţii de la o spată/ e încă tânără şi arde panglici lipicioase încărcate de muşte” (***).
Absenţa vizează, nu în ultimul rând, lipsa de consistenţă – de duh, am putea spune – a gândului omenesc, care cere o rescriere: „azi-noapte a venit la mine pascal/ şi m-a rugat să-i şterg propoziţia/ aceea nenorocită cu trestia gânditoare/ fiindcă s-a cam grăbit când a lăsat-o pe hârtie/ scrie în locul ei – mi-a mai spus – / că trestiile despre care vorbeam/ erau foarte rare/ că vântul făcea mai multe zile/ de la una la alta/ de la una la alta” (Dictonul).
Sensibilitatea poetică păstrează, însă, intacte resursele pentru fresce de fineţe ale „prezenţei în absenţă”, cum ne apar figurile deţinuţilor din temniţele comuniste: „erau deţinuţii gherlei pe câmpia cu tomate/ precum gândacul din colorado deasupra oceanului/ pe lângă ei treceau trenuri/ care lăsau în dreptul lor/ câte o perdea mişcătoare de fum/ ori un fir de praf dintr-o metropolă europeană/ să nu li se pară că timpul e putred/ ori că seamănă cu o tuse auzită prin zid” (Speranţe de toamnă).
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu