Onir

Ai deschis un caiet în care ai scris: am adormit în picioare
pe când te legănam nopţile, în spitalele fără număr. Bobul
de năut eu ţi l-am pus în pulpă, să tragă mâlul din oase. Şi
din pământ am dezgropat icoana, am curăţit-o şi am pus-o
la căpătâiul tău, pe când tremurai de febră. Îţi ţineam foaia
când scriai despre moarte şi erai mai viu ca nicicând. Ţi-ai
adus aminte de mine! În acest ceas târziu, când străzile au
măsele de fier ce asmut piciorul temător asupra ierburilor,
am să-ţi spun despre întunericul în care strigai după ajutor
şi nu mai recunoşteai conturul obişnuit al lucrurilor. Visul
era un şir de picturi în ape, în care pulsau chipuri vii, şi tu
ai vorbit atunci despre floarea de aur a nopţii. Sub pământ
curgeau râuri de sânge şi ai despletit undele lor, ascultând
chemarea dragostei. Dar într-o zi ai înţeles că aceasta e un
spărgător al gheţurilor din carne. Ai luat o barcă spre larg
până ce ţărmul a dispărut din privire. Şi din valuri îngerul
a căutat spre tine. Nepământesc trupul lui pământiu a tras
la mal privirea ta şi ţi-a fost rău de lume şi pentru ea mult
te-ai rugat. În spatele şcolii pândea duhul rău şi tu păşeai
fără să atingi pământul spre peticul de iarbă din mijlocul
zăpezii. Un munte până la cer deodată în faţa ta a apărut.
Deja suit până în mijlocul lui te-ai trezit, în nodul crucii.
Izvorul de peste dealuri şi liliecii prinşi în gândurile tale
te-au făcut să lingi sarea sculptată în miezul stâncilor,
ca să ajungi la copilul ce are nevoie de tine, să-i ştergi
fruntea şi să-i dai să mănânce acest poem, cu ochi mari.

Florin Caragiu

(foto: Diana Popescu)