Ieşirea din sine

cu un deget în gura căţelului – ce-l strânge fericit –
aştept să cadă pelerina întunecată a soarelui.
în vale, îngerul peretelui îşi flutură aripile în părul moale de veveriţă
a trebuit să ne pierdem în ploaie ca să cădem de pe trupul păros
al lumii în iarba abia cosită şi să ascundem aici durerea
îndrăgostirii. e doar o pânză întinsă, în care suflă un copil.
poţi bate din palme când te trezeşti pe acoperişul oraşului.
la început, totul pare simplu, însă dragostea trece prin tine
şi te învăluie ca o apă în care nu cutezi să respiri. primul om întâlnit
te pune pe gânduri: oricine ar fi, îţi poartă sufletul la vedere.
şi bucuria lui îţi străbate ochiul, iar suferinţa, inima.

Florin Caragiu