Într-una din povestiri, autorul ni se confesează cu privire la anumite acuze de demodare aduse de unii, vexaţi că autorul publică de Paşti şi Crăciun povestiri sau nuvele cu referire la aceste mari sărbători creştine. Papadiamandis adevereşte că motivaţia sa nu constă nicidecum în a „urmări vreun subiect sau vreo intrigă convenţională, ca să atragă curiozitatea cititorului”. Nu urmăreşte să atragă atenţia cititorului prin lucruri de scandal, şocante, mondene, ci povestirile sale manifestă într-un mod plăcut, captivant, dedicat, un fond religios a priori, ceea ce trezeşte aversiunea celor ce ar dori ca din literatură să fie eliminat orice caracter religios, în favoarea predominanţei imoralităţii, necredinţei şi pesimismului (nu doar prezentate ca fenomene, ci exaltate ca valori!). Alexandros Papadiamandis înfruntă cu nobleţe, fără ezitare, această îngustime de spirit, cu tendinţă aplatizantă: „Cât despre mine, atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acestor zile preastrălucite, să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile elene autentice”.
Titlul primei povestiri dă chiar titlul volumului. Trecând în revistă insuflatele imne bisericeşti, Papadiamandis, el însuşi un încercat psalt, surprinde mişcarea sufletului unor copile precum Toto şi Kúla, care le înţeleg şi le doresc cu simţirea, „numindu-le cu simţământ îngeresc drept cântecele lui Dumnezeu”. Micuţa Kúla se îmbolnăveşte, după o vreme, de febră tifoidă, având să simtă, la trecerea ei din această lume, o linişte înmiresmată o dată cu nostalgia aceloraşi cântări dumnezeieşti. Nu întâmplător, pentru sufletul ei curat, se trezeşte în părintele Nicola şi în Alexandros însuşi, pe negândite, imboldul de a rosti în sinea lor rânduiala înmormântării pruncilor.
Nu lipseşte umorul cald, care surprinde stângăciile, inadvertenţele unor oameni simpli, mişcaţi de entuziasm. Ni se arată, astfel, în povestirea „Psalt Pascal”, cum în Vinerea Mare, la slujba Prohodului, „dă năvală un întreg batalion de psalţi improvizaţi, care, ţinând câte o broşurică a [rânduielii] sfântului epitaf în mână, din spirit de generozitate, se oferă [ei înşişi, de bunăvoie] să psalmodieze encomiile, într-o parafonie sfâşietoare, stâlcind prin greşeli hazlii până chiar şi puţinele cuvinte, câte sunt tipărite corect în acele broşurele”. Chir-Constantós era aşteptat de părintele Daniéllos la paraclisul sfântului Ioan Înaintemergătorul, aflat pe o culme la trei ore depărtare de oraş, unde trebuia să ţină strana, ca psalt, la slujba Sfintelor Paşti. Sunt descrise cu un fin simţ al detaliului natura înconjurătoare, discuţiile între credincioşi de pe cale, aşteptarea înfrigurată a părintelui Daniéllos, al cărui psalt întârzie să vină şi ezitările lui Chir-Constantós, pe care îl apucă noaptea la mica mânăstire Sfântul Haralambie şi ale cărui strigăte de ajutor, după ce s-a rătăcit şi a căzut de pe o stâncă în nisip, au fost auzite. A fost, în cele din urmă, adus la bisericuţa Sf. Ioan, unde a cântat la toată Sfânta Liturghie, „cu toată căderea şi durerea lui”. Povestirea se încheie cu savuroasele schimburi de cuvinte între doi săteni ce aveau un litigiu legat de un teren, fapt care-i distrage atenţia lui Moş-Dimitris. Crezându-se neprivit, Yiannis taie bucăţi din mielul pus la frigare. Făcându-se că nu a observat, Moş Dimitris îl „pedepseşte” indirect, trimiţându-l după apă, la două mile depărtare, ca şi cum ar fi ieşit la sorţi, Yiannis având să rămână nemâncat şi să mai prindă, la întoarcere, doar resturi din festin, prin grija a două tuşi „iubitoare de fraţi”.
În „Paştile la ţară”, din cauza scufundării unei nave de mare viteză, creştinii de la Kalyvia se confruntă cu riscul de a rămâne fără liturghie în ziua de Paşte, căci părintele Vanghelie nu a mai putut ajunge. Între a se duce la oraş şi a chema aici pe unul din parohii de acolo, aleg, la insistenţa lui moş-Miliós, ultima variantă. Îl cheamă pe părintele Chiriacos, care însă pleacă cu bănuiala că Teodor Sfontylas, care slujea împreună cu el, îşi va însuşi necuvenit din veniturile pe acea zi ale enoriei. Îl pune pe fiul său, Zahos, să-l iscodească. Însă după ce ajunge la Kalyvia şi începe să slujească, tocmai înainte de a intra în slujba propriu-zisă a liturghiei, dă buzna Zahos, care îngaimă nişte cuvinte din care înţelege că „părintele Sfontylas, tovarăşul său de la parohie, furase prescurile, încredinţându-le pe acestea, pe uşa laterală a sfântului altar, în mâinile soţiei şi soacrei”. Părintele Chiriacos, răpus de mânie, n-a mai putut continua slujba, lăsându-i pe toţi din biserică nedumeriţi şi fugind la oraş să ceară socoteală părintelui Sfontilas. Le-a promis, totuşi, că se va întoarce înainte de răsăritul soarelui să săvârşească liturghia. Pe drum, însă, are o tresărire de conştiinţă, şi îşi dă seama de necugetarea gestului său, iertându-l anticipat pe Sfontilas şi cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatul său. La întoarcere, l-a apărat pe părintele Sfontilas de toate bănuielile, spunând că primise de la el partea cuvenită de la parohia lor şi că acela „a socotit că e bine să scoată pe uşa laterală a sfântului altar amândouă părţile, ca să nu intre la bănuieli unii dintre cei care gândesc superficial şi să trăncănească, zicând că preoţii au, pare-se, multe venituri”.
Moş-Pypis, „italian din Kerkyra, om simplu, dintr-o mamă de neam elin”, profund atras de Ortodoxie, ce cunoscuse oameni şi lucruri pe care „le descria cu farmec prietenilor săi”, dar cu cusurul că „tot ceea ce ura din prejudecată, fără a tolera vreo opinie sau vreun argument diferit, ura neîmpăcat”, e personajul principal din „Paştele romeic”. În drum spre Pireu, unde se ducea cu, o lumânare în mână, „să asculte Hristos a înviat” în biserica sfântului Spiridon, „să facă Paştele romeic şi să i se desfăteze sufletul său”, poposeşte pe lângă o grădină unde un paznic îl ia drept hoţ şi e gata-gata să-l împuşte. Aceluia nu-i vine a crede că vine din Athena tocmai la Pireu, de Înviere.
În povestirea „Paşte de copil” sunt zugrăvite chipurile unei familii în care se petrecuse o tragedie. Soţia lui Komnianos murise cu un an în urmă, lăsând doi prunci orfani, pe Mórfo, acum în vârstă de opt ani, şi pe Evanghelinós, frăţiorul ei în vârstă de patru ani. Trăiau cu bunica lor, căpitanul Komnianos fiind plecat cu goeleta sa. Bătrâna Komnianákena avea de gând să-l însoare pe fiul ei, însă avea patima iubirii de arginţi. Era ţintuită la pat de boală, avea bani puşi de o parte, dar nu primea pe nimeni s-o ajute, nu chema doctorul şi nici nu cumpăra medicamente, punând „anevoioasă corvoadă pe umerii lui Mórfo”. În ciudăţenia ei, deşi se plângea necontenit că o dor toate, bătrâna „de multe ori se scula dintr-o dată, venea până la uşă, arunca o privire la lumea de afară şi striga: «Ah, ce dulce-i viaţa!»”. Povestirea continuă cu amintirile despre mama ei ale micuţei Mórfo, din Paştile anului precedent. Micile întâmplări şi nevinovatele bucurii din preajma sărbătorii rămân să pâlpâie ca nişte candele pururi aprinse în jurul icoanei mamei sale, care murise la naşterea celui de-al treilea copil. Mórfo resimte „adânc absenţa mamei sale”, ştiind că nu are să o mai revadă aici, pe pământ: „Dulci zile de Paşti, maică a bucuriei! Dulce maică, întrupare a zilelor de Paşte!”
Tuşa Sofúla Konstantiniá avea mână bună la năşit („Ultima fină”). Copiii botezaţi de ea trăiau – se dusese vestea. Aşa a ajuns să aibă patruzeci de fini. „Semăna cu o grădinăreasă grijulie, care nu se mulţumea doar să răsădească florile, ci le şi îngrijea şi le uda. Îşi iubea copii duhovniceşti din tot sufletul, îi alinta, le făcea daruri şi se ocupa de creşterea lor”. Ultima dintre fini era micuţa Sofúla, pentru care naşa ei nutrea o afecţiune ce „depăşea orice putere de înţelegere”. În Joia Mare, pe când ceilalţi fini se jucau în curte, finuţa ce împlinise 2 ani a cerut voie să iasă să se joace afară. După multe stăruinţe, naşa sa a lăsat-o, punând-o pe o altă fină, Athenió, s-o supravegheze. Aceea, însă, s-a prins în discuţie cu nişte vecine, şi, mai mult, după ce a luat apă din fântână, a lăsat oblonul deschis. Micuţa Sofúla, văzând oblonul deschis, s-a apropiat şi, văzându-şi chipul în apă a zâmbit, aplecându-se, până ce a căzut în apă şi nu a mai putut fi salvată. „Cât a trăit, tuşa-Sofúla nu şi-a aflat mângâiere pentru acest accident groaznic. Chiar la ultima ei fină!...” În fiecare an, de Înviere, arunca în fântână pâinea şi colăcelul şi ouăle roşii „ale micuţei sale Sofúla”, cu încredinţarea că „o aromă nedesluşită răzbate atunci din apă, asemenea tămâii sufletului nevinovat care urcă la Ziditorul Dumnezeu-Omul”.
În centrul povestirii „Netămâiatul” stă un om ciudat, care locuia „la poalele muntelui, nu departe de ţărm”, „care de treizeci de ani nu mai coborâse în oraş, locuind singur într-o colibă, mai degrabă o peşteră, a cărei intrare o zidise cu mâna lui. Păştea câteva capre şi nu se întovărăşea cu nici un om, decât cu Barécos, cel mai mare crescător de capre de pe munte, care avea o turmă de o mie de capre. Acestuia îi dădea puţinul său lapte, luând în schimb câţiva pesmeţi, peşti săraţi şi câteodată vreo haină de purtat, din păr, sau vreun acoperământ de lână”. Tânărul Stamate povesteşte unor femei, întâlnite în drum, întâlnirea sa cu Netămâiatul. Le spune cum îl „tămâiase”, ca să-l „întărâte”, cu un ştergar plin de scoici. Acestea se întâmplă în ziua Sâmbetei Mari, la sfântul Ioan, în Aselino, unde se afla o mănăstire veche părăsită şi unde urma să vină părintele Garófalos Sosmenos, unul dintre preoţii din oraş, ca să facă Paştele. Oamenii ajunşi din timp se neliniştesc de întârzierea părintelui, care, însă, apare, însoţit de nepotul său, care îl ajuta, şi de moş Colia, care era chiar Netămâiatul. Acesta îl ajutase pe părintele Garófalos, care se rătăcise în pădure, să afle drumul. „Bătrânul părea un adevărat om-lup. Purta un fel de rasă de o culoare nedefinită şi un fes negru, avea plete lungi, încă negre şi o barbă creaţă înspicată”. Invitat să participe la slujba Învierii, deşi ar fi vrut să vină, moş Colia dă să plece, dar e reţinut de stăruinţele părintelui. Însă un lucru neobişnuit se întâmplă. Văzându-l pe Netămâiat, tuşa Molóta se tulbură şi nu vrea să intre în biserică, mărturisind într-un sfârşit că „«pe vlemea când elam o fetită, el voia să mă ia de soţie. Înainte de a mă îmbolnăvi şi a mi se stlica vocea, m-a aflat la fântână, la apusul soalelui, uliţioara îngustă, m-a…» (s-a aplecat la urechea lui Aféntra şi i-a şoptit cu un glas care abia se auzea) «m-a sălutat…» Aféntra şi-a înăbuşit un hohot adânc, cu rezonanţe ca de argint. Bătrâna a reluat: «Tata nu l-a vlut ginele. L-am luat pe altul. Am lămas văduvă. El, au spus, a plâns un of la inimă, s-a dus munte, s-a sălbăticit, nu a mai călcat biselică… Eu polt vina»”. Însă Aféntra i-a spus: „Ei, bine; iată că acum l-ai găsit, la Înviere. E ceasul îmbrăţişării. Este ora împăcării. Să-ţi ceri iertare, să te mărturiseşti părintelui şi te va lăsa să te împărtăşeşti”. Lucru care se şi întâmplă. La plecare, moş Colea, bătrânul pustnic, răspunde salutului pascal al lui Stamate: „Adevărat a înviat, bre! Nu sunt netămâiat!”.
În povestirea „Sfânt sărac” (numit aşa după obişnuita zicală: „sfântul sărac nu are Doxologie”) ni se istorisesc, după o tradiţie din insule, întâmplările ce au prilejuit martiriul unui păstor, care a salvat Castrul, oraşul vechi al unei insule, de năvala musulmanilor. După ce a reuşit să-i prevină pe locuitorii Castrului, păstorul a fost prins şi „a spălat cu sângele său florile şi ramurile verzi; şi un izvoraş cald [din trupul spintecat] a înroşit pământul care l-a primit îndurător, în timp ce adierea blândă a luat pe aripa ei suflarea sa; şi acolo a adormit somnul raiului, păstorul cel sărac de capre! care l-a urmat pe Păstorul cel Bun, Care îşi pune sufletul pentru oile Sale. Şi după acestea toate, cum să nu răspândească ţărâna aromă înmiresmată?”
Cristina Dăscăliţa, amăgită cu promisiuni false, trăia necununată cu Panaiotis Delikanás, care o amăgise cu promisiuni false: „Hai să trăim împreună, şi mai târziu o să mă cunun cu tine”. „Când?” „Peste câteva luni, peste jumătate de an, peste un an”... „De atunci au trecut ani şi ani, şi el avea încă părul negru, şi ea albise. Şi nu s-a cununat niciodată cu ea. Acela a schimbat-o cu alte amante. Şi a făcut copii cu ele. Săraca de ea, aflând, admonestând, protestând, aşteptând, răbdând, lua copiii nelegitimi ai bărbatului necununat cu ea, acasă la ea, îi încălzea la pieptul ei şi îi învăluia cu tandreţea ei maternă, îi compătimea. Şi îi creştea şi suferea ca să le dea o educaţie.” Nu a născut nici un copil, dar i-a luat şi i-a crescut cu dragoste pe copiii nelegitimi ai bărbatului ei, care au murit şi ei răpuşi de felurite boli, zburând „între florile raiului”. Plângându-şi copiii adoptaţi, smerita femeie nu avea curaj să se ducă de de Înviere la biserică, ci doar „în după-amiaza zilei de Paşti, la slujba Vecerniei iubirii, pe ascuns şi cu teamă se furişa la biserică ca să asculte «Ziua învierii»”. Dar, încheie Papadiamandis, „Acela Care a înviat «pentru necazul săracilor şi pentru suspinul nenorociţilor», Care a primit mirul femeii păcătoase şi lacrimile-i şi acel «pomeneşte-mă, Doamne» al tâlharului, va primi şi pocăinţa acestei sărmane şi-i va dărui un loc cu verdeaţă, desfătare şi odihnă, în Împărăţia sa cea veşnică”.
„Nepsalmodiat” moare năpraznic bătrânul Coţos, pe un cuter scufundat de o furtună năpraznică, după ce, fiind „din fire zeflemitor şi capricios în ce priveşte filosofia lui de viaţă, dobândită de la sine”, a izbucnit chiar în biserică, la o slujbă de înmormântare: „Ce îi [tot] cântaţi?... Ce, îi faceţi nani-nani?... Toţi ne-om duce la naiba!...”.
În ultima povestire, intitulată „Duhul din copac”, vedem un grup de copii din Vurlidia urmărit în fugă de un grup de copii mai mari de la oraş. Un copil dintre cei fugăriţi, pe nume Coţos, „care şchiopăta uşor cu piciorul stâng şi zăbovea, rămânând ultimul din tot cârdul”, a fost prins de un alt copil, Mihalis, din grupul urmăritor, care l-a lovit cu un băţ, încât a căzut şi s-a lovit la piciorul suferind. Bătrâna-Contonichena, bunica micului Coţos, „fără a cerceta amănunţit ce s-a întâmplat”, din dragostea şi grija ei pătimaşă pentru nepoţel, l-a blestemat pe Mihalis să se veştejească ca un copăcel spre care ea a arătat. Ceea ce avea să se-ntâmple a fost prefigurat de acea „mică pată în luminosul tablou pascal al primăverii şi al frumuseţii”, un trunchi de copac uscat, peste care trecuse aievea un duh ce l-a ofilit în plină înflorire. De Înviere, părintele Isihios, ascultând spovedania bătrânei, a oprit-o de la împărtăşire, povestindu-i şi alte cazuri în care blestemul rostit la mânie a frânt destine şi vieţi. Şi, într-adevăr, „pe la mijlocul săptămânii luminate a ajuns la Colibe vestea că Mihalis a lui Verghis căzuse pe neaşteptate la pat bolnav, din seara Sâmbetei Mari, şi, după o febră neîntreruptă vreme de trei zile, s-a sculat din pat palid, scheletic, fără vigoare şi respirând din greu. Pare-se că peste el trecuse un «duh» şi l-a veştejit. «Binecuvântaţi şi nu blestemaţi», a spus Domnul”.
Descrierile şi dialogurile din povestirile lui Alexandros Papadiamandis au o extraordinară naturaleţe şi forţă de evocare. Căderea şi pocăinţa sunt nodurile complexelor reţele de destin, din care pulsează în chipuri umbre şi lumini creatoare de infinite nuanţe. Conexiunile „orizontale”, în ordinea mundană, sunt întretăiate de iluminări ce deschid inima spre vederea tainei negrăite, dumnezeieşti, ce dă sens existenţei, şi fac lămurit faptul că fiecare gest, oricât ar părea de lipsit de relevanţă în ordinea spirituală, are greutatea lui, în timp, pentru un destin omenesc încărcat de vocaţia îndumnezeirii, sau a veşniciei trăite în dragostea lui Dumnezeu.
Florin Caragiu
Volumul se poate comanda de aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu