File de poezie semnate de Vasile Ioan Ciutacu

"M-ascund în tine, Poezie/ ca-ntr-o lacrimă albă"

Lecturând volumele „Descântece pentru viaţă şi moarte” (ed. Premier, 2007), „Spânzurat de-un fir de iarbă” (ed. Premier, 2009) şi „Indulgenţe pentru un loc pe Corabia lui Noe” (ed. Premier, 2009), distingem din primul moment temele preferate de Vasile Ioan Ciutacu: satul şi natura, femeia, părinţii, Dumnezeu, viaţa şi moartea. Sunt folosite abundent comparaţia, metafora, dar nu lipseşte nici metonimia din repertoriul unui spirit zbuciumat, ce mânuieşte un fascicul de imagerii în continuă teleportare.
Tonul general, elegiac, se cantonează, dominant, într-o anume retorică sentimentală, care se desfăşoară pe cărări mai mult sau mai puţin bătute, însă merită surprinse momentele de inspiraţie, vâna de poet autentic.
Un exemplu cât se poate de elocvent: „Uite cocorii/ Uite cocorii/ Cum ne cară cerul/ Până rămân în noi ploile/ Şi deasupra noastră norii. // Uite, ţi-am spus, / Uite, ţi-am spus/ Până şi mâna ta e un cocor/ Ce-mi ia o parte din suflet/ Şi pleacă mai departe cu el în zbor. // Şi rămân, Doamne, / Şi rămân, Doamne, / Orb de ochi şi ciung de o mână/ Şi cu jumătăţi de cuvânt/ Ce nu-mi pot fără gura ta/ Nimic să mai spună. // Şi frunza, / Şi frunza/ Cu zimţii plini de rugină/ Îmi cade-n plămâni/ Şi retează fereastra mea de lumină. // Şi-atât de adânc, / Şi-atât de adânc/ Simt rădăcinile braţe de fier/ Cum mă caută după o vreme/ Să mă-nalţe după cealaltă jumătate de trup/ Păstrată de tine într-o livadă din cer” (Într-o livadă din cer). Sau acest superb poem scurt, ce comprimă esenţa lirismului: „Lacrima din mine/ e atât de mare/ încât dacă nu visez/ începe potopul” (Visul).
Regăsim filonuri argheziene: „Toate scaunele sunt legate la ochi, / iar mămăliga din mijlocul mesei rotunde/ o văd ca pe-o bubă/ în care creşte urzica lăptoasă” (Scrisoarea cea neagră). Nichitiene: „Vin către tine, / şi cu cât m-apropii de sat/ cineva îmi scoate urmele/ din apă, / din aer, / de pe uscat/ mi le pune pe spate/ ca să rămân iar/ cu toate drumurile neumblate” (Vin către tine). Inflexiuni înrudite cu vocea Eccleziastului biblic, când lucrurile, privite în mod repetat, îi par poetului că-s „doar cenuşa/ rămasă după ce-ai suflat în ultimul foc, / iar spuza lui e ca un apus de soare/ ce se-năbuşă într-o mare cu nori” (Scrisoarea cea neagră). Răsturnări neaşteptate de perspectivă, semne ale asumării unui destin ce depăşeşte aparenţa crepusculară: „Aş vrea să plec, zăbala-i roasă de rugină/ Şi hamul putred într-un păianjen se mai ţine/ Şi plumbu-n bici s-a sfărâmat de-atâtea vine/ – Nu vezi, stăpâne, pielea de cărări e plină! / Şi totuşi plec prin marea, câinoasa depărtare/ Ducând senin în spate şi calul meu călare” (Ducând senin în spate).
Figura tatălui poartă în sine dramatismul unei memorii ce pulsează ca o inimă şi ţine pururi deschisă poarta sufletului: „Stau aplecat asupra ultimului cuvânt al tău, / tată, / ce l-ai rostit lăsând uşa dată de perete/ şi pe care n-o mai pot închide de-atunci” (Stau aplecat asupra cuibarului cuvântului tău, tată), sau al unui gest continuat din miezul morţii şi al mormântului: „M-ascund în tine, Poezie, / ca-ntr-o lacrimă albă, / când crucea tatălui pare/ un braţ întins către mine/ ca să-l mai scot la soare” (M-ascund în tine, Poezie).
Are loc o continuă cosmicizare a percepţiei, cu irizări religioase: „Cum stăm prin mănăstiri de iarbă/ Ne calcă stelele-n picioare” (Această clipă); „Pe dedesubt, în mările de gheaţă/ Ne arde-n rădăcini de stele cerul” (Torţa). Sângele e „mai noduros decât un şirag de mătănii” (***), „mâna-n rotundul soarelui se roagă” (Elegie), copilul este „un ochi închis sub stâncă” (Izvorul). Sângele e cosmicizat la rându-i, devine o pârtie pe care ochiul plâns al schiorului se frânge de o stea (Şi schiorul care-şi frânge). Natura participă la starea de înlănţuire pe care o resimte sufletul poetului: „Acum şi sevele stau răstignite-n crăci/ La gleznele tulpinii zăpada e cătuşă” (Peisaj cu zimbri).
Figura iubitei dăinuie în privirea „asemeni unei duminici”, „ca un cuvânt rostit de Dumnezeu” (Până unde gândul nu mai are privire), sau, în stilizare brâncuşiană: „Oricât m-ar hăitui săgeata nopţii/ O prind voios în mâini şi-o rup ca pe un lemn, / Că duc şi-acum în suflet stâlpul porţii,/ Unde sărutul nostru a crestat un semn” (Încă o naştere).
Reflecţia la moarte unifică conştiinţa marcată de scindări, de tentaţia dedublării, fluidizând imaginea pământului, surprins heraclitian ca un val de umbră: „nu-mi aminti/ nici de ce ochiul meu stâng/ se apropie din ce în ce mai mult de cel drept, / numai ca să vadă printr-un singur ochi/ cum/ umbra-mi/ în ultima vreme/ se ţine după mine/ ca o alunecare de pământ” (Ipostaze). Se remarcă încrucişarea dintre tensiunea irezolvabilă ce stăpâneşte pragul dintre viaţă şi moarte şi seninătatea de fond a viziunii.
Salvarea stă, în ultimă instanţă, în capacitatea avraamică de primire a lui Dumnezeu, cu împlinirea ei creştină, euharistică: „Pune pe masă doar sufletul tău/ în pumnul de sare/ şi colţul de pâine/ rupt din trupul lui Dumnezeu” (Vin către tine).

Florin Caragiu

(text apărut în cotidianul "Lumina", Sâmbătă 7 Mai 2011, p. 12)