Se împlinesc zece ani de la apariţia în limba română (Deisis, 2011) a traducerii remarcabilului volum "Experienţă şi Absolut (Pentru o fenomenologie liturgică a umanităţii omului)", avându-l ca autor pe filosoful creştin francez Jean-Yves Lacoste.
Făcând parte din seria de discursuri comprehensive ce-şi propun să traducă în termenii universalităţii filosofice şi/sau ştiinţifice realitatea şi semnificaţiile religiei, pentru a le transpune în modernitate (în acest caz, avem de-a face cu un discurs fenomenologic-existenţial cu mize antropologice), această carte merită, după socotinţa noastră, şi nu numai, o menţiune aniversară, fiind una din acele lucrări care nu-şi epuizează odată cu trecerea timpului sugestiile înnoitoare pentru gând şi pentru viaţă. Autorul desfăşoară o fenomenologie liturgică şi argumentează strălucit caracterul chenotic al unei antropologii creştine. Cu "Experienţă şi Absolut", publicată pentru prima dată la Paris, în 1994, a fost marcată o reuşită, de dată relativ recentă, a dialogului dintre teologia creştină şi filosofie, în câmpul culturii occidentale, nu fără implicaţii pentru o mai bună aşezare în ecuaţia integrală a omului, a funcţiei cunoaşterii ştiinţifice. Cu privire la aceasta, ne referim cu precădere la reflecţiile ample şi minuţioase consacrate criticii experienţei, întreprinsă dintr-o perspectivă complexă. Filosoful francez a luat în calcul mari repere filosofice ale Occidentului (Heidegger, Hegel, Nietzsche, Husserl) şi, cu un stil care aminteşte de răsucirea de flacără a limbajului lui Heidegger, s-ar putea spune, fără exagerare, că a executat un slalom de maestru printre acele obstacole ale gândirii (ţinând de cuget şi de limbaj, deopotrivă), care pot fi comparate ca efect cu o calcifiere a spiritului şi cu o pierdere a capacităţii lui naturale şi sănătoase. Numai graţie acesteia, ca printr-un sistem intact de artere, vene şi capilare, se poate propulsa sângele intuiţiei specifice, cu o fluiditate ce e opusul trombozării şi sleirii conceptuale.
În căutarea inefabilei "diferenţe specifice" a conceptului creştin, rod al unei comprehensiuni simpatetice vii, nicidecum al explicaţiei dizolvante reducţioniste, Lacoste îşi propune să regândească noţiunile fundamentale ale filosofiei, introducând termeni noi, complicând sistemul clasic de identităţi şi diferenţe, producând noutate în primul rând la nivel de limbaj, pentru ca luminarea rostirii să atragă ea însăşi, la o viaţă aparte, ideea. Astfel, cuvântul "liturghie" a fost preluat din întrebuinţarea lui curentă (cu înţelesul de cult) şi transformat, totodată, într-un concept filosofic propriu-zis. Fenomenologia liturgică devine, aşadar, o sintagmă aderentă la miezul foarte specific al concepţiei creştine despre viaţă, cu rădăcini în practica duhovnicească.
Cuvânt despre cerul creştin, cel de dincolo de "văzduh"
Distanţa luată în raport cu raţiunile şi dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei (fie că e vorba de reducţia antropologică a religiei la sentiment, ca în cazul lui Schleiermacher, sau la teorie, ca în cazul lui Hegel) şi, totodată, în raport cu sacrul de tip necreştin (acea "lume" de deasupra pământului sugerată de Heidegger, care nu e totuşi "cer" şi care e marcată de ateism ontologic şi de păgânism existenţial), această distanţă a fost marcată lexical tocmai prin termenul de "liturghie". Se remarcă faptul că extensiunea termenului de "religie", generalitatea foarte vagă a acestui înţeles, îi poate fi fatală cugetului ce reflectează asupra identităţii creştinismului. Dincolo de un grad de abstractizare, creştinismul ca idee specifică nu se mai lasă cuprins în sfera nedeterminată a unor termeni foarte generici, ci este chiar exclus din acel loc "al tuturor şi al nimănui". Foarte atent la nuanţe, mişcându-se deopotrivă cu rigoare teoretică şi cu intuiţia infinitezimală a concretului, Lacoste a teoretizat reperele unei antropologii chenotice, plecând de la două teme fundamentale, cărora le corespund cele două mari secţiuni ale lucrării: I. Omul şi locul său; II. Experienţa fundamentală. Referindu-se la relaţia omului cu lumea, fenomenologia şi existenţialismul au avut un cuvânt puternic de spus în ceea ce priveşte ideea de aprioricitate a experienţei mundane, a stării de aruncare în lume şi întru moarte, pe care o trăieşte omul ca pe ceva dat lui, în chip iniţial şi în amonte de etic. Aceasta este logica facticităţii, prin care, chipurile, se dezvăluie structuri fundamentale ale experienţei, aşa cum apar ele întotdeauna, pretutindeni şi tuturor. Autorul distinge, însă, între ceea ce-i iniţial şi ceea ce-i originar. Există, spune el, o fenomenologie mai adâncă a originarului, care trimite spre ceva mai adânc decât orizontul imediat, iniţial. Opunând fenomenologia originarului celei a aparenţei iniţiale, Lacoste se referă, în acelaşi timp, la "ne-locul" liturgic, aproape în opoziţie cu locul mundan. În chip aparent contradictoriu, se afirmă însă că liturghia deţine secretele topologiei, interpretarea liturgică interzicând disocierea ruinătoare dintre suflet şi trup. Astfel, locul liturgic este definit, prioritar, în mod calitativ, ca fiind unitatea euharistică dintre suflet şi trup.
Semnificaţia "ne-locului" liturgic e adâncită în dezbaterea din capitolul "Liturghie şi deposedare", trăgându-se următoarea concluzie: "Omul poate supravieţui atunci când sunt desfăcute legăturile care-l unesc cu lumea, atunci când nimic nu mai e cu adevărat la dispoziţia omului şi orice fel de împropriere devine cu neputinţă de gândit" (p. 221).
Se purcede la o critică liturgică a conceptelor, cum singur autorul spune, care pune sub semnul întrebării ideea de cunoaştere cu semnificaţia ei eshatologică absolută aşa cum apare ea la Hegel. Se pune întrebarea: Poate fi "posedat" adevărul prin cunoaştere? Răspunsul e, fireşte, negativ. În aceeaşi ordine de idei, filosoful întreprinde o critică a experienţei religioase naive, care riscă să uite că "eshatonul nu este la dispoziţia noastră" şi, în acest sens, nu poate fi posedat după voinţa şi regula omului.
Omul privit de Dumnezeu
Antropologia desfăşurată în orizont eshatologic se întemeiază pe Revelaţie şi îşi asumă chenoza, cu încredinţarea că omul învaţă să se bucure în smerenie, lăsându-se "privit de Dumnezeu" mai degrabă decât manifestând dorinţa să privească el - înălţând capul într-o direcţie sigură - către Acela... Unul dintre fragmentele finale ale cărţii e grăitor pentru tonalitatea fundamentală în albia căreia curge muzica lăuntrică a textului: "E prea devreme pentru ca întrebarea privitoare la om să se organizeze pur şi simplu ca o anthropologia gloriae, şi prea târziu pentru ca lumea şi pământul să deţină condiţiile întregii fericiri. Bucuria paradoxală care se naşte în smerire este, poate, atunci, tonalitatea fundamentală a experienţei pre-eshatologice. Omul reconciliat este, în ciuda lui Hegel, încă la distanţă de viitorul său absolut. Şi, în ciuda lui Nietzsche, omul dezîmpropriat şi smerit nu este redus la nimic, şi nu se reduce pe sine însuşi la nimic, ci trăieşte acum din împlinirea viitoare a făgăduinţelor lui Dumnezeu. Omul surprinde ceea ce are el cel mai propriu atunci când alege să stea în faţa lui Dumnezeu. Teza poate fi acum precizată: vom spune, deci, că omul îşi articulează în modul cel mai exact identitatea atunci când acceptă să existe după chipul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa smerirea, atunci când a acceptat să existe în mod chenotic" (p. 245).
(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", Nr. 20 (288), Anul VII, 22 Mai 2011, rubrica "Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog", p. 12)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu