Portret de Vasile Dohotaru
În volumul „Ardere (Poeme de vorbe şi de linii)” (Colecţie de autor, 2011), Grigore Golubeanu (membru al Cenaclului literar recent înfiinţat la Centrul cultural „Aurel Stroe” din Buşteni) ne întâmpină cu poetizări ale unor ample intuiţii metafizice, nelipsite de irizări teologice şi adresări rogative. Reflecţia lui Descartes „gândesc deci exist” este, în opinia poetului, izbânda majoră tradusă, paradoxal, prin „fiinţa e jertfă pe crucea plăpândă” (Cogito ergo sum). Aceasta pentru că gândul are, aici, în mod constant, ferestre deschise spre taină. Timpul este investit cu trăsăturile mişcării unei permanenţe, el poartă trăsăturile preschimbării generate de chenoza subiectului: „Mă simt legat de-această clipă/ ce niciodată nu m-a părăsit. (...) Cu cât mă micşorez mă-nalţ în fire” (Iubesc clipa).
O undă de nostalgie învăluie instantaneele prezenţei: „Mi-aduc aminte casa, mi-aduc aminte vinul, / Era aici o masă, cânta şi clavecinul/ Şi eu care am fost atunci am fost” (Revenire). Un nor ameninţător al nesiguranţei şi incertitudinii cu privire la dăinuirea de sine pluteşte peste abisul „nimicului”, însă, declară autorul, „Cât timp mai sunt fiinţă-ntru-Fiinţă/ Cu Dumnezeu vreau să fac parte dreaptă” (Psalm).
Raportul dintre inteligibil şi sensibil presupune o anume transparenţă, o circulaţie şi o adâncire a sensului sesizat în lucruri: „Cuvintele şi-au deschis câte-o fereastră/ Prin care sensurile se ascund în lucruri” (Devenire). Identitatea străluceşte, în „noaptea absenţei”, din ipostazele propriei vieţi, prin retrospecţii şi prospecţii ce o focalizează ca polii unei lentile: „În caut pe sunt în cel care-am fost; / Îl caut pe sunt în ce va să vină/ Cum cauţi în beznă un strop de lumină” (Vânare de rost II). Actul sacrificial din balada Meşterului Manole apare ca o efigie a dragostei pătimitoare, ce stă la baza verticalităţii creaţiei: „Ană, An-aşa firavă, monastirea cum o ţii/ Peste secole-n picioare, dreaptă ca în prima zi? (…) – Mândră mi-s cum mi-i credinţa, însă dreaptă de secóle/ Monastirea n-o ţin eu ci durerea lui Manole” (Temelie). Însă, spre deosebire de „înecarea în lavă” ce urmează uitării şi negrijii de „firea bolnavă”, risipirea de sine în lumina credinţei poartă în sine menirea regăsirii în Dumnezeu; chenoza umană urmează celei divine, în complementaritatea „pogorârii la iad” şi resurecţiei: „Mă risipesc mereu întru zidire/ Aşa cu meşterul în lucrul său/ O risipi pe Ana-n monastire/ Ca să o regăsească-n Dumnezeu. // Să freamăt deci, să ard, să mă topesc în ceaţă, / Să mă zdrobesc de fiecare chin, / Căci viaţa cu atât este mai viaţă/ Cu cât murim puţin câte puţin” (Phoenix).
În malaxorul unei „lumi hibride”, a forţei brute, „numai gândul cel mai subţire/ mai poate petrece până la fire/ firavul odgon de credinţă”, ca o ancorare în „Marea Fiinţă” (Credinţă). Petrecerea între lucruri reflectă tensiunea lăuntrică a lumilor contrastante: „Două lumi paralele în mine se-adună/ O boltă senină şi-o mare-n furtună” (Vânare de rost), paralele pe care le „întâlneşte” în „infinitul” bucuriei fundamentale de a fi (Petrecerea printre lucruri) şi, mai mult, de a fi împreună întru cele de sus: „’Genunchiem unul într-altul/ Ca o rugă întru-Naltul” (Ηora în doi).
În poezia de faţă sunt schiţate, asemeni desenelor – realizate de autor – ce acompaniază textele, excelente reliefuri, generatoare de detentă creativă, ce întrepătrund flacăra gândului cu flacăra lucrurilor: „Soarele/ Roată de jar/ Fumegând obosit/ Spre apus/ Striveşte gândul meu/ Aruncat răzleţ/ Peste zare (Amurg); „Viaţă... / Atât de aproape îmi eşti/ Încât mă întreb: / Oare nu cumva/ Am să rămân aici/ Când voi pleca?” (Aproape). Dacă temele principale sunt viaţa şi moartea, precum şi raportul omului cu sine, cu natura şi cu Dumnezeu, un motiv preferat apare a fi cel al rememorării originilor, prin chipul copilului interior, „prezent în absenţă”: „De ce mă bucur de sosirea ta/ Primăvară…? (…) Când dai naturii suflu nou/ În mugurii firavelor mlădiţe/ Întrezăresc surâzătorul, candidul chip/ Al pruncului ce nu mai sunt” (Candid). În ultimă instanţă, firea e întemeiată în Iubire, şi ea este cea care risipeşte temerea de vid şi inexistenţă (Angoasă), clădind „un rai peste noaptea de smoală” (Ce-aş fi fost de nu erai).
Înlănţuit, în orizontul năzuinţei spre absolut, de umbra morţii şi fulguranţa visului: „Nu vezi că-n jurul tău e numai zare/ Iar umbra îţi atârnă de picior/ Asemeni unui lanţ într-o-nchisoare?” (Sonet despre zbor), poetul alege să păstreze pâlpâirea „Cuvântului întrupat”, „rug din lumina divină/ pe care se-nalţă întreagă zidirea!” (Lumină din Lumină). În acest sens, neliniştea şi îndoielile cu alură filosofică presărate pe parcursul poemelor par să adere, discret, la exclamaţia biblică: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu