Părintele Nicolae Steinhardt n-avea complexe să îşi mărturisească o aparent surprinzătoare preferinţă de lectură a sa, aceea în favoarea romanului poliţist. Privitor la această declaraţie entuziastă de adeziune, se iscă o întrebare oarecum neliniştitoare: prin ce anume s-a putut impune un atare gen literar, de obicei plasat la periferia sferei romanescului şi destinat, de aici, consumatorilor de literatură mai degrabă uşoară, unui gust artistic elevat şi chiar sofisticat, de care a dat dovadă pe tot parcursul activităţii sale scriitoriceşti părintele de la Rohia?... Atracţia unică pe care o poate exercita lectura unui roman poliţist de calitate asupra unor minţi laborios cultivate şi mai ales înzestrate cu o bună receptivitate metafizică nu-i, de altfel, un fenomen rar întâlnit. În aceste cazuri, se pare că există o legătură strânsă între formaţia spirituală a receptorului, pe de o parte, şi modul în care poate fi pus în valoare – prin însăşi calitatea actului lecturii, prin motivaţia specială a acestuia – literatura poliţistă, pe de altă parte, referindu-ne îndeosebi la marile creaţii ale genului.
Că diavolul încurcă lucrurile, nu-i o constatare de azi pe mâine. Avid să nu rateze ţinta, presentimentul reconfortant (care poate fi deopotrivă naiv şi doct) că în spatele încrengăturii teribile de iţe se află, de fapt, întotdeauna un „cineva”, şi nu „ceva” de ordin impersonal (element cu care, în fond, nu s-ar putea clădi o intrigă vivace şi memorabilă), de acest imbold psihologic primar, la urma urmei, ţine însăşi bucuria literaturii. (Antiromanul însuşi modelează descrierea ca pe o acţiune, ritmând-o subliminal în salve de microevenimente ce anunţă, printr-o gradaţie savantă, iminenţa macroevenimentului, cea a apariţiei Personajului. S-ar putea spune, este aceasta o lume în aşteptarea Personajului, cel paradoxal prezent chiar în absenţa sa...)
Există o bucurie aproape copilărească, şi de aceea, pe deplin umană, în a descoperi făptaşul, după ce i-a fost smulsă masca de pe chip. În romanul poliţist, miza enigmei e dată – aprioric, s-ar zice – de chiar existenţa acestui „cineva”, cuprins într-un scenariu dominat de ascundere. Cei pasionaţi de savori hermeneutice sunt liberi să detecteze aici trăsăturile bine conturate ale unei anumite filosofii despre om şi lume.
Ştiinţa deducţiei, după Sherlock Holmes, se preocupă de fapte şi de descoperirea făptaşului, mai puţin de cazuistica psihologică. Metafizica posibil insinuată din acest mod detectivistic de a aborda viaţa e axată pe ideea de act personal, de faptă a cuiva, de care acesta se face responsabil. Numai că respectivul se ascunde. Răul se ascunde. El există, dar locuieşte în umbră, în dosul oglinzilor, în pivniţe, după draperii, iar alteori în acele locuri aflate mult prea în văzul tuturor pentru a mai fi suspectate şi cercetate.
Ascunderea şi dezvăluirea sunt faţetele enigmei existenţei. Există rău şi există bine, după cum există alegere liberă. (Să nu uităm de rădăcinile romantice ale genului.) E ca şi cum ne aflăm la capătul unui proces, ca la Judecata de Apoi. Urmează verdictul. Totul devine diafan, se simplifică şi se esenţializează. Cazuistica psihologică a fost epuizată. Avocaţii au pledat, au folosit toate tertipurile avocăţeşti posibile, s-au consumat jocurile de-a v-aţi ascunselea şi toate manevrele autojustificatorii ale conştiinţei disimulate.
Cuvântul de apărare tace în faţa faptei şi a urmărilor ei grave. Există un cadavru, crima a fost înfăptuită şi urmele ei nu au putut fi şterse. Cazul extrem, crima, trimite către ideea de făptaş şi, implicit, către o filosofie a responsabilităţii. Morala care poate fi trasă este că răul calcă în picioare legile nescrise ale inimii. Biblia confirmă că omul nu se poate dezvinovăţi pe sine în faţa lui Dumnezeu, atâta vreme cât ţine în piept o inimă şi în inimă chipul Creatorului, răsfrânt în profunzimile întregii creaţii.
Ştiinţa deducţiei preconizată de Sherlock Holmes se întemeiază, ni se spune, pe deducţie şi pe spirit de observaţie, plecând de la efect la cauză, de la detaliu la concluzie, evitând generalizările pripite. Urmele vorbesc despre ucigaş. Metafizic vorbind, „urma” descoperită reprezintă acel moment când tot ce e ascuns va fi ieşit la lumină, ca un lucru din lumea de afară, în văzul tuturor, când nimic nu va rămâne acoperit. Materia redevenită văl transparent al sufletului va arăta cele ale sufletului. Indiferent dacă este sau nu iertată, fapta omului va fi descoperită şi asumată, în lumină.
Să observăm de asemenea, faptul că de la Poe la Conan Doyle, în ficţiunea poliţistă intuiţia cu aură divinatorie lasă, din ce în ce mai mult, loc deducţiei ştiinţifice. Departe de a fi doar un reflex al atracţiei pentru scientism, cum a fost socotită, preferinţa pentru deducţie e, de fapt, ceva cu mult mai firesc în ordinea lucrurilor. Să nu uităm că ascunderea reprezintă ceva contrafăcut, după „lucrarea” sau „făcătura” celui „viclean”. Ea poate fi demontată ca o maşinărie. De aici, supremaţia analiticului, aparentul cartezianism al mentalităţii detectivistice. Trebuie precizat, însă: nu avem de-a face cu o analitică a misterului, ci cu una a contrafacerii lui. Dar intriga de factură poliţistă mai posedă şi această virtute de a sugera cum, adesea, contrafacerea ia masca misterului, insinuând o profunzime existenţială – chiar una inefabilă – acolo unde ea nu există, de fapt. Magia concură cu misterul, falsul înscenează adevărul, într-o lume a măştilor în mişcare. Se întrevede, aici, funcţia metaliterară a acestui gen prin care e vizată şi pusă la încercare sugestionabilitatea psihicului uman, de care prin excelenţă se foloseşte practica litarară. Se observă că omul poate cădea pradă puterii unei sugestii, chiar în condiţia în care el cunoaşte caracterul neadevărat al mesajului ce i-a fost transmis. Gnoza nu e niciodată suficientă. Trebuie să fim şi altfel pregătiţi, pentru a nu ne pierde trezia şi a nu ceda ispitei. Dar ce înseamnă, de fapt, trezie, după definiţia creştin-ortodoxă? E „frumuseţea unei lucrări născătoare de lumină şi care răsare în chip negrăit celor dispuşi, prin dragoste, să-şi întipărească în gândire urmele acestei căi mântuitoare”. Aici se creează omul ceresc, care e „alcătuit din atenţie” (Teolipt al Filadelfiei, „Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrieri”, Deisis, 2000).
Considerată drept o capodoperă a literaturii fantastice – prin care, de fapt, se împinge genul poliţist la limitele sale, acolo unde începe tărâmul suprafiresc, imposibil de investigat cu mijloacele univocităţii procedurale şi cu tehnica demontării – nuvela „Într-o seară, un tren”, de Johan Daisne, atinge problema inefabilă a treziei spirituale în clipa morţii, care e o clipă a alegerii supreme. În acest punct, de „graţie luminoasă”, căreia i se adaugă o indicibilă „nuanţă de sfâşiere”, totul pare că se simplifică la extrem, întrucât se esenţializează. Acum, în absenţa oricăror posibile subterfugii, trebuie să răspundem cu „da” sau „nu” în faţa Vieţii. „Fiat-ul” fiinţei va fi atunci posibil, nu în ultimul rând, datorită acelor gânduri şi stări de suflet „care ne trezesc atunci când totul doarme în jurul nostru”.
Florin Caragiu
(text publicat în revista "Ramuri", Februarie, 2011)
foto: Diana Popescu
