duminică, 13 martie 2011

Lectură la lumina Vecerniei
















Moartea e cel mai vechi predicator, auzim adesea spunându-se, mai mult sau mai puţin pătrunşi de acest adevăr, deşi acelaşi eveniment final teribil pare a reprezenta, pe rând, pentru fiecare, "un lucru care se întâmplă întotdeauna numai altora".

Oferindu-se lecturii posibil ca o variantă modernă a pildei evanghelice despre bogatul căruia i-a rodit ţarina, neuitata nuvelă scrisă de Johan Daisne, "Într-o seară, un tren", nu încetează să ne atingă sufletul şi astăzi. Aşezată de specialişti în rândul capodoperelor literaturii fantastice ce se adresează generaţiilor succesive fără să ajungă să-şi epuizeze mesajul, scrierea respectivă a cunoscut, de altfel, o ecranizare interesantă în regia lui André Delvaux.

Tema călătoriei spre lumea de dincolo ia forma iniţială a unei călătorii cu trenul, care începe în modul cel mai obişnuit, părăsind pe nesimţite peronul acestei lumi, după îndeplinirea formalităţilor de rigoare: achitarea biletului spre o destinaţie cunoscută, ocuparea locului în tren, toate acestea fiind urmate de acomodarea călătorului cu locul său fix în spaţiu, în compartiment, într-o stare ce favorizează alunecarea şi călătoria gândului. Ritmicitatea alunecării masivei maşinării pe şine, cu o mişcare monoton-legănată şi în ambianţa sunetului amortizat, induce reveria şi somnul. Personajul din nuvelă adoarme, în rând cu ceilalţi. (Înţelegem abia mai târziu că a avut loc un grav accident, cu răniţi şi mulţi morţi.) Când se trezeşte, totul e şi nu mai e la fel, ca un straniu amestec de vechi şi nou. "Când am deschis ochii, mi-am dat seama că întregul compartiment dormea." Îşi priveşte ceasul: a stat. Locurile par a fi şi totodată a nu fi cele cunoscute (personajul e un profesor navetist), trenul continuă să alunece pe şine, fără a opri, ca de obicei, la staţii, dar aceste constatări tulburătoare, paradoxal, nu sperie pe cel care, astfel, experimentează răbdarea, aproape ritualică, de a se abandona necunoscutului, cu semnalele lui intermitente: "Nu cred să fie vorba de un semn de indiferenţă, ci mai degrabă de o formă de dragoste, care preferă să îmbrăţişeze un vast ansamblu, decât să se consacre contemplării unui detaliu".

Deşi nu înţelege bine ce se întâmplă cu el şi în jurul său, unde şi când se găseşte, profesorul de literatură se arată puternic surprins de prospeţimea senzaţiilor şi sentimentelor care îl încearcă, în timp ce toţi ceilalţi din jurul său continuă să doarmă adânc. Timpul acţiunii e seara. "Seara Vecerniei", cântată ca un început al noii zile. "Dar prospeţimea sufletească ce m-a cuprins atunci când m-am trezit este o şansă rară în viaţa unui intelectual. Unui sentiment de fericire gravă şi profundă i se alătura o luciditate vie şi o atenţie în acelaşi timp fermă, elastică, primitoare." Ceea ce-şi aminteşte cu claritate personajul este, însă, faptul că, înainte de a adormi (şi acesta este un laitmotiv esenţial în structura nuvelei: gândul cu care ai adormit înainte de a te trezi...), el s-a gândit cu veneraţie la Dumnezeu şi la legea misterioasă ce guvernează universul.

După îndelungate căutări în semiobscuritate, cu sufletul la gură, personajul nostru găseşte, în sfârşit, ceea ce caută: încă doi ca el, treji şi ei, singurii desprinşi din mulţimea nenumărată de inşi adormiţi, ce zac pe scaunele din vagoane. Cei trei, deşi n-au avut ocazia să se cunoască în trecut, trăiesc o bucurie indescriptibilă, de parcă "s-ar fi regăsit pe ei înşişi". Iată-i: un profesor de literatură, un universitar fizician aflat la pensie şi un student foarte tânăr şi debordând de un entuziasm sincer.

Discutând între ei, ajung la o concluzie captivantă: ceea ce-i leagă este, nu în ultimul rând, faptul că ultimul lor gând înainte de a adormi a făcut parte dintr-o meditaţie generoasă, însufleţită de dragoste, cu privire la sensul înalt al vieţii. Prin gura personajelor sale, autorul încearcă să ne încredinţeze că "anumite reflecţii pot avea puteri neobişnuite... Gânduri care supravieţuiesc, ele însele, în perspectiva cea mai vastă, şi care ne trezesc atunci când totul doarme în jurul nostru". Poate că această anumită stare de "trezie" dinaintea căderii în somn a fost ea răspunzătoare de trezirea celor trei în fapt, graţie disponibilităţii lor de a rămâne atenţi la Viaţă, oricât de imprevizibilă s-ar anunţa aceasta.

În gândirea creştină, identificăm aici trezvia, ca o facultate superioară a sufletului de a se menţine transparent şi luminos, atent la chemarea divină.

În contrast cu trezirea "puţinilor aleşi", marea masă a adormiţilor trimite simbolic la persistenta opacitate a omului, găsit de moarte cu faţa întoarsă de la Dumnezeu.

Legea inerţiei şi cea a automatismului psihic concură la avansarea unei ipoteze, menită să elucideze ambiguitatea situaţiei existenţiale în care se găsesc, ipoteză formulată de profesorul fizician, pe numele său Hernhutter. "Tărâmul de dincolo preia unele din elementele din Aici-ul pe care tocmai îl părăsim, după cum Aici ne dezvăluie câte ceva din acel dincolo." Ce tâlc mai adânc, în perspectivă creştină, pot avea aceste constatări, care reprezintă tot atâtea tentative de a extrapola legile fizicii la măsura domeniului vast şi necunoscut al spiritului... Miza lor, după cum reiese din mersul dramatic al evenimentelor, este enormă. Nu poţi trece cu adevărat Dincolo, în sensul calitativ al cuvântului, decât dacă te-ai putut desprinde de inerţiile vechii existenţe, prin moartea omului vechi şi alegerea vieţii înnoite.


Mihai Caragiu

(text apărut în ziarul "Lumina", Duminică, 13 Martie 2011, p. 2)

Niciun comentariu: