20 Aprilie - Pomenirea sfântului ierarh Teotim I al Tomisului

Acatistul sfântului Teotim I al Tomisului poate fi accesat aici.

Macbeth: condiţia umană, între tirania răului, ca eliberare de exigenţa virtuţii, şi libertatea înţeleasă ca legătură de bunăvoie a dragostei

Pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Mare, piesa „Macbeth”, în regia lui Radu Penciulescu, evidenţiază relaţiile dinamice complexe dintre gând, cuvânt şi faptă în împrejurări istorice în care un om îşi depăşeşte condiţia. Sub presiunea momentului, sub varii influenţe şi tentaţii, aceste raporturi se pot reaşeza, cu un impact major asupra personalităţii şi destinului său, şi asupra întregii societăţi. Macbeth (rol interpretat de Ion Caramitru) se remarcă pe câmpul de luptă ca un erou prin excelenţă, într-un moment în care nobili locali trădători împreună cu trupe străine aliate lor au dat năvală spre a cuceri tronul Scoţiei. Armata uzurpatorilor copleşeşte sub raport numeric pe cea fidelă bătrânului rege, însă vitejia uimitoare a lui Macbeth înclină balanţa luptei, împotriva oricăror aşteptări. În acest punct, gândul, cuvântul şi fapta s-au unit într-un unic act de eroism, ce i-a făcut numele şi chipul slăvit înaintea regelui şi a celor din oastea lui, ce se vedeau deja învinşi.
La întoarcerea de pe câmpul de bătălie, în calea lui Macbeth se aţin nişte vrăjitoare, care prevestesc încoronarea sa viitoare ca rege, urmată de urcarea la tron a fiului celui mai bun prieten şi camarad de luptă al său. Acest cuvânt al vrăjitoarelor scoate la viaţă din ascunsul inimii un gând de mărire al lui Macbeth, care nu îl respinge, îl lasă să crească în el alături de gândul bun al fidelităţii faţă de rege, onoarei, cinstei, verticalităţii morale, până atunci fără cusur. Lăsând să clocească în el acest ou al dorinţei născător de şerpi, Macbeth devine scindat interior.
Regele Duncan (Mircea Anca, Matei Alexandru) îl ridică în cinste, socotindu-l cel mai strălucitor şi mai de încredere slujitor şi prieten, însă atunci când îl anunţă pe fiul său drept următorul succesor la tron, Macbeth reacţionează, trădându-şi prin tulburarea sa propria râvnă către tron. Regele şi fiul său, Malcolm (rol jucat de Mihai Calotă), devin în gândul său nişte obstacole, praguri peste care trebuie să calce spre a-şi împlini ţinta. Exteriorizându-şi gândul în scrisoarea în care îi vorbea soţiei sale despre prevestirea vrăjitoarelor, lady Macbeth (în interpretarea Valeriei Seciu) se prinde în joc şi devine cel mai aprig îndemnător la urmărirea cu orice preţ şi prin orice mijloace a tronului.
Scrupulele lui Macbeth, redutele sale de gând moral sunt distruse de ofensiva ei fără de nici o ezitare. Ea îi zugrăveşte virtuţile, ce ar putea să-l împiedice de la menirea sa de rege, ca pe un semn al slăbiciunii omeneşti vulgare. Îl împinge să depăşească lupta interioară proiectând în atingerea ţelului rezolvarea ca prin miracol a tuturor problemelor, garanţie a reuşitei fiind concentrarea în singurul gând al parvenirii la tron. Bărbăţia, pentru ea, stă în învingerea conştiinţei morale, a judecăţii şi milei, şi disponibilitatea pentru orice crimă în urmărirea scopului „superior”. Iată cum ideea fixă, devenită idol, se înstăpâneşte peste conştiinţă, o aruncă în umbră şi îşi ridică altarul pe care îşi aşteaptă sacrificiile sângeroase. Pentru a-şi atinge scopul, trebuie să se însoţească cu făţărnicia, viclenia şi cruzimea, trebuie să ia chipul binelui spre a atrage în cursă şi a ucide mişeleşte tocmai pe cel ce i-a acordat lui Macbeth o deplină recunoştinţă şi încredere.
Spre a-l cinsti şi mai mult şi a se bucura de prezenţa lui, regele vine în vizită la Macbeth, care se preface, împreună cu soţia sa, într-o gazdă desăvârşită. Planul este de a-i adormi, prin băutura în care au amestecat substanţe meşteşugite, pe însoţitorii regelui şi a-l ucide pe acesta, mânjind de sânge apoi mâinile şi veşmintele străjerilor spre a-i arăta drept făptaşi şi a-i ucide pe loc ca mânat de o furie sfântă. Când Macbeth ezită, sub imboldul unei ultime zvâcniri de conştiinţă, soţia lui îl întâmpină cu o răceală şi cu un dispreţ total, cu care stinge această ultimă rezistenţă. Ea îl asigură că adevărul va fi îngropat fără urmă şi fericirea supraumană de a domni va copleşi totul. Ca un mort viu de acum, el împlineşte fapta mârşavă. Însă adevărul omorât învie când nu te aştepţi. Bănuielile sunt ca un jar ce nu poate fi înăbuşit. Dându-şi seama de caracterul lui Macbeth şi de ce îl aşteaptă, Malcolm fuge în Anglia. I se pune îndată în cârcă moartea tatălui său, regele. Deşi se întronează rege, felul lui Macbeth de a se purta, necruţător, îl trădează. Răul declanşat nu mai poate fi oprit, rostogolind totul împreună cu el la vale. Ţara geme sub tirania noului rege, care îşi aduce aminte de prevestirea vrăjitoarelor, că îl va urma la tron un fiu al lui Banquo, cel mai bun prieten şi tovarăş de arme al său (Μircea Rusu). Rânduieşte nişte asasini să-l omoare în vreme ce acesta era plecat la vânătoare. Reuşeşte s-o facă, dar fiul aceluia scapă, un prim semn al viitoarei detronări.
Obsedat de spusele vrăjitoarelor, le caută ca ele să-i spună ce va mai urma. Acelea îi vestesc că nu va muri până ce codrul din apropiere nu se va mişca din loc, şi că nu îl va putea ucide decât cineva care nu s-a născut în mod firesc din femeie. Vorbele lor îl liniştesc cumva, părându-i-se a descrie ceva cu neputinţă de împlinit. Însă, sub presiunea conştiinţei, firea însăşi îi surpă din interior pe cei doi făptaşi criminali. El are vedenii în care i se arată prietenul său ucis, regina îşi strigă în somn gândurile-i pline de orori. Ambii sunt târâţi ca de forţe nevăzute, cu paşi siguri, spre pragul nebuniei.
Viteazul sergent Macduff (Dorin Andone) îl părăseşte, fugind în Anglia, drept pentru care Macbeth îi ucide cu sălbăticie soţia şi copilul rămaşi în urmă. Malcolm primeşte sprijin armat din Anglia şi se întoarce să elibereze Scoţia de sub jugul sângeros, sub care poporul abia mai suflă. Îl însoţeşte Macduff, care tocmai a trecut de încercarea la care a fost supus de fiul regelui: acesta, prefăcându-se a fi lipsit de orice urmă de moralitate nu găseşte în el ecou şi se încredinţează, astfel, de incoruptibilitatea lui. Drept aceea, îl cheamă pe sergent să-l urmeze spre eliberarea Scoţiei şi readucerea unei domnii fără de pată, în slujba semenilor şi a lui Dumnezeu. În plus, Macduff a aflat de omorârea celor dragi ai săi şi nu mai are nevoie de nici un alt argument spre a se întoarce împotriva lui Macbeth.
Între timp, regina moare nebună, sfâşiată din interior. Macbeth îi sfidează pe adversari cu spusele vrăjitoarelor, devenite, parcă, litere de lege ale destinului în favoarea sa. Însă atunci când soldaţii lui Malcolm, ajunşi în codrul din apropiere, iau fiecare câte o creangă din el, şi armata lor apare ca o pădure în mişcare, siguranţa lui Macbeth începe să se clatine. Totuşi, când Macduff îi aţine calea în luptă, îl sfidează cu altimul as din mânecă: nu-l poate ucide decât dacă nu e născut în mod firesc din femeie! Acela, însă, îl surprinde cu tragedia naşterii sale, povestindu-i că a fost scos din pântecele mamei sale ce a fost despicat de sabie, astfel că nu a ieşit la viaţă în mod obişnuit.
Totul se întâmplă după prevestire, dar cuvintele vrăjitoarelor sunt făcute să înşele pe cel căzut în mreaja lor, realizează în sfârşit Macbeth. Binele se reîntronează, răul cade în propriile sale curse. Gândul rău e limbă de şarpe, cu dublu înţeles, sabie cu două tăişuri. El acaparează mintea, se face stăpân absolut peste ea, îl ridică pe om în culmea închipuirii de sine, însă îl lasă apoi, inevitabil, să se prăbuşească din înălţime. Bărbăţia stă în a face faţă gândului ispitei, nu în a te identifica cu falsa îndumnezeire, cu masca de supraom pe care o pune înainte. Libertatea şi bărbăţia nu stau, aşadar, în eliberarea de înrâurirea conştiinţei, de legătura de suflet cu Binele dumnezeiesc pecetluit în însuşi chipul omului.
După cum spune părintele Ghelasie Gheorghe, libertatea nu înseamnă să te desprinzi de orice legături, până la o libertate total dezlănţuită şi amorală, ci să te legi de bunăvoie, cu legătura dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Căci aparenta dezlegare de toate, până şi de dragoste şi de conştiinţa morală – care este, în fapt, conştiinţa identitară, a apartenenţei la propriul chip, aşa cum a fost el creat de Dumnezeu – nu înseamnă decât închiderea şi înrobirea, cu orizont îngustat la infinit, în iadul propriei dorinţe oarbe, până la golul anihilării de sine. Este, în fond, un drum al distrugerii chipului adevăratei libertăţi, cu unic sens de alegere, a iubirii.
Shakespeare descoperă magistral evoluţia confruntării lăuntrice în paralel cu desfăşurarea de forţe din afară. Parcursul cuvântului ispititor, adăpostit în gând, cucerind teren până la dominarea absolută, şi izbucnind în exterior ca un vulcan ce pârjoleşte relaţiile umane, tot ce atinge. Apoi, în contrapondere, refluxul, dezvelirea treptată a jocului de lumini şi umbre al iluziei, apariţia feţei descărnate, rânjitoare a înşelării, deşertăciunea puterii lipsite de dragoste, momentul crud al adevărului şi întoarcerea binelui reprimat. Binele ucis învie când nu te aştepţi, răul înstăpânit se prăvăleşte inevitabil chiar în abisul ce se cască sub piscul iluzoriei sale slave. Şi chiar dacă în lumea aceasta, în anumite împrejurări, se poate amâna deznodământul tragic al libertăţii descătuşate a răului, orizontul ei este închis, fără scăpare, în însăşi moartea care o înghite, fără speranţa unei „învieri spre viaţă”, ci chinuită de spectrul „învierii spre osândă”. „Poezia tragică” a încleştării dintre om şi istorie uzează de „mijloacele unui minimalism asumat” (Răzvana Niţă), distribuţia şi interpretarea actoricească fiind memorabile.

Florin Caragiu

Sursa foto: http://www.tnb.ro/admin/galerii/1599_big.jpg

O carte memorabilă: Raiul inocenţilor, de Lidia Stăniloae (Humanitas, 2011)

Sursa.

Cuvânt la lansarea volumului „Vecernie” (Platytera, 2011) - Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2 Aprilie 2011

Teoria mutaţiei valorilor estetice, aşa cum o înţelegea Lovinescu, spunea ceva în genul următor: prin evoluţia sa socio-istorică, omul se schimbă în ce priveşte preferinţele sale culturale, sociale, comportamentale ş.a.m.d. În spaţiul culturii, regula e aceeaşi: valorile estetice se perimează şi suferă mutaţii, devenind valori istorice. Deşi această concepţie spune un adevăr, nu atinge totuşi paradoxul uman al eternei reîntoarceri. Postmodernismul însuşi recunoaşte în omul de azi nostalgia clasicismului şi pe cea a romantismului, tendinţa retro-valorizării de tip cultural şi religios, printr-un fel de redescoperire a valorilor tradiţionale şi chiar prin revenirea la simplitatea mesajului.
După Evanghelie, fiul rătăcitor şi-a cunoscut părintele cu adevărat abia după revenirea sa acasă.
Astăzi, mai mult ca oricând, poezia e căutată ca o experienţă a omului întreg, nu exclusiv a literatului, a specialistului. Punem în joc sufletul nostru pentru a scrie un vers, fie el rimat sau alb. Şi a scrie poezie cu rimă nu reprezintă neapărat un handicap al creaţiei. Să ne gândim la un model peren: Mozart a fost un spirit foarte liber, deşi a respectat forma clasică, şi chiar intenţionat nu a inovat în exces.
Poetul Eugen Serea scrie cu rimă, are o scriitură prin excelenţă transparentă şi un gând orientat la fel de limpede spre Dumnezeu. Virtutea sa e că nu-şi caută cuvintele, de parcă acestea vin singure, în viteză, la locul şi în chipul potrivit, după o lege a bunului simţ. Astfel, este depăşită atenţia faţă de exactitate. Nu se obţin efecte spectaculoase, şi nici nu sunt urmărite, pentru că referinţa de fond a textului rezidă undeva în afara scriiiturii, în lumea vieţii. Scriind, poetul arată spre viaţă, intenţionează să convingă că omul poate scrie poeme cu flacăra sufletului său.

Florin Caragiu

(Cuvânt la lansarea volumului „Vecernie”, Platytera, 2011.)

Şansă Cerească (Heavenly Chance)

Câteva gânduri despre piesa „Dulcea pasăre a tinereţii”, de Tennessee Williams, pusă în scenă la Teatrul Naţional, sala Atelier, în regia lui Tudor Mărăscu. Într-o societate dominată de vraja imaginii, puterii şi poftelor, uneori ascunse sub masca unui puritanism dus până la rasism, doi tineri cunosc dragostea adolescentină. Ea, Heavenly (rol jucat de Ilinca Goia, sau Viorica Vodă), fiica unui mare potentat al zonei, el, Chance Wayne, un tânăr frumos, dar sărac, cu vise de mărire (în interpretarea lui Ionuţ Adăscăliţei).
Tatăl, Boss Finley (interpretat de Damian Crâşmaru) nu e interesat de sentimentele fiicei sale, o vrea doar ca pe un obiect docil servind intereselor sale în sfera de putere. Nici nu concepe ca ea să se mărite cu sărăntocul, care începe, cu disperare, să se prostitueze cu tot felul de femei din lumea bună, în speranţa că în timp se va îmbogăţi şi va fi acceptat în rândul ei, având, astfel, şanse la mâna iubitei. Iluzie deşartă! Se procopseşte doar cu o boală venerică, pe care i-o dă şi celei pe care o iubeşte, fără s-o avertizeze în vreun fel.
Afundarea în mocirla patimilor are, astfel, ca de fiecare dată într-un fel sau în altul, un deznodământ tragic. Ea are să sufere o operaţie, prin care i se scoate uterul. El află de aceasta tocmai când, după deşarta sa goană după mărire, se întoarce ca însoţitor al unei actriţe, Alexandra del Lago (în interpretarea Adelei Mărculescu), depravate şi ea, şi dependentă de droguri, ca şi el, de altfel. În oraşul natal, stăpân absolut e tatăl fetei, ultimul bastion al sudiştilor, comandând o mafie locală care taie şi spânzură totul, sub pretext de menţinere a ordinii şi moralităţii publice.
În fapt, totul e joc de interese meschine şi retorică goală, pentru că toţi aceşti sudişti puritani, ce conduc oraşul, sunt ei înşişi, fiecare în parte, „pereţi văruiţi”, întreţinători ai mizeriei morale ascunse sub o imagine oficială poleită şi menţinută artificial cu legea pumnului. În pofida interdicţiei totale din partea tatălui fetei şi stăpânului regiunii de a se reîntoarce în oraş, tânărul înfruntă orice risc spre a-şi revedea iubita. Află de răul ireparabil pe care i l-a provocat şi, cu toate că e împins de toţi ceilalţi să fugă, rămâne în oraş, ca unul ce nu mai are nimic de pierdut (în afară de dragostea sa) şi este, în final, castrat de „gorilele” lui Boss Finley.
Este, aceasta, în mod paradoxal – deşi într-un mod de gândire împotmolit în freudianism poate să pară un indiciu al totalei înfrângeri – urma de bărbăţie, de umanitate, a celui care, pe de o parte, se hotărăşte să se aşeze, fără ezitare, la răscrucea dintre dragoste şi moarte (ori, ori!), oprind fuga (de sine?) şi realizând că alergarea sa după iluzia măririi a adus numai distrugere şi stricăciune în viaţa sa şi a celei pe care o iubea, iar pe de alta, simţindu-se direct responsabil pentru ce i-a provocat acesteia, preferă să împărtăşească destinul ei tragic, decât să caute o scăpare aiurea... încotro?
Căci dragostea e ţinta căutată, chiar şi atunci când e ratată, şi este unicul „loc” de odihnă a sufletului. Iar mărturia însuşirii ei e capacitatea de autosacrificiu în împărtăşirea destinului comun, mai presus de instinctele de supravieţuire (mai bine zis, de subvieţuire, căzute sub păcat) ale unei lumi povârnite spre iad („Vreau să scap din acest iad”, exlamă actriţa del Lago spre final, când, aflând că i s-a încredinţat un nou rol, prin care iese de pe „linia moartă” în care se găsea, îşi regăseşte cumpătul).
Prin aceasta, Chance adevereşte, în felul lui, de „om sfârşit”, că dragostea e mai mult decât pofta trupească, frica de moarte, visele de mărire sau imaginea publică întreţinute de o societate, idolatră în esenţa ei, care jertfeşte speranţa, „dulcea pasăre a tinereţii”, unor „zei” ce strivesc sub carul lor de luptă (un război al patimilor împotriva chipului iconic al umanităţii omului) însăşi dragostea.
Chance are, astfel, şansa de a-şi depăşi propria laşitate în faţa vieţii, ca aceasta să capete o fărâmă de metanoia (schimbare a minţii), de intimitate adevărată cu Heavenly, de îmbrăţişare cerească. Îmbrăţişarea curată, de o clipă, a tinerilor, spre final, neperisabila memorie a dragostei în viaţa lor, trimit spre acest orizont. Până la urmă, s-ar putea întreba cineva, care e şansa cerească într-o asemenea poveste? Scânteia de dragoste care refuză să se stingă, chiar şi în iadul disperării, ne aminteşte de cuvintele sfântului apostol Pavel: dacă dragoste nu e, nimic nu e...

Florin Caragiu

Sursa foto: http://www.tnb.ro/index.php?page=galerie&id_spectacol=128

11 Aprilie - Prăznuirea sf. Calinic de la Cernica

Icoană zugrăvită prin mâna maicii Andreea de la Nera




















Un istoric al mânăstirii Frăsinei, ctitoria sf. Calinic, se poate accesa aici.

Denia Acatistului Bunei Vestiri

Icoană zugrăvită prin mâna Părintelui Ilie.


















Vineri seara, în săptămâna a V-a a Postului Mare, are loc Denia Acatistului Bunei Vestiri sau Slujba Imnului Acatist.

Un articol de Makarios Simonopetritul pe tema Imnului Acatist se poate accesa aici.

Despre Imnul Acatist în iconografie, aici.

De asemeni, un material video, Imnul Acatist in iconografia manastirilor din Moldova.