Câteva gânduri despre piesa „Dulcea pasăre a tinereţii”, de Tennessee Williams, pusă în scenă la Teatrul Naţional, sala Atelier, în regia lui Tudor Mărăscu. Într-o societate dominată de vraja imaginii, puterii şi poftelor, uneori ascunse sub masca unui puritanism dus până la rasism, doi tineri cunosc dragostea adolescentină. Ea, Heavenly (rol jucat de Ilinca Goia, sau Viorica Vodă), fiica unui mare potentat al zonei, el, Chance Wayne, un tânăr frumos, dar sărac, cu vise de mărire (în interpretarea lui Ionuţ Adăscăliţei).
Tatăl, Boss Finley (interpretat de Damian Crâşmaru) nu e interesat de sentimentele fiicei sale, o vrea doar ca pe un obiect docil servind intereselor sale în sfera de putere. Nici nu concepe ca ea să se mărite cu sărăntocul, care începe, cu disperare, să se prostitueze cu tot felul de femei din lumea bună, în speranţa că în timp se va îmbogăţi şi va fi acceptat în rândul ei, având, astfel, şanse la mâna iubitei. Iluzie deşartă! Se procopseşte doar cu o boală venerică, pe care i-o dă şi celei pe care o iubeşte, fără s-o avertizeze în vreun fel.
Afundarea în mocirla patimilor are, astfel, ca de fiecare dată într-un fel sau în altul, un deznodământ tragic. Ea are să sufere o operaţie, prin care i se scoate uterul. El află de aceasta tocmai când, după deşarta sa goană după mărire, se întoarce ca însoţitor al unei actriţe, Alexandra del Lago (în interpretarea Adelei Mărculescu), depravate şi ea, şi dependentă de droguri, ca şi el, de altfel. În oraşul natal, stăpân absolut e tatăl fetei, ultimul bastion al sudiştilor, comandând o mafie locală care taie şi spânzură totul, sub pretext de menţinere a ordinii şi moralităţii publice.
În fapt, totul e joc de interese meschine şi retorică goală, pentru că toţi aceşti sudişti puritani, ce conduc oraşul, sunt ei înşişi, fiecare în parte, „pereţi văruiţi”, întreţinători ai mizeriei morale ascunse sub o imagine oficială poleită şi menţinută artificial cu legea pumnului. În pofida interdicţiei totale din partea tatălui fetei şi stăpânului regiunii de a se reîntoarce în oraş, tânărul înfruntă orice risc spre a-şi revedea iubita. Află de răul ireparabil pe care i l-a provocat şi, cu toate că e împins de toţi ceilalţi să fugă, rămâne în oraş, ca unul ce nu mai are nimic de pierdut (în afară de dragostea sa) şi este, în final, castrat de „gorilele” lui Boss Finley.
Este, aceasta, în mod paradoxal – deşi într-un mod de gândire împotmolit în freudianism poate să pară un indiciu al totalei înfrângeri – urma de bărbăţie, de umanitate, a celui care, pe de o parte, se hotărăşte să se aşeze, fără ezitare, la răscrucea dintre dragoste şi moarte (ori, ori!), oprind fuga (de sine?) şi realizând că alergarea sa după iluzia măririi a adus numai distrugere şi stricăciune în viaţa sa şi a celei pe care o iubea, iar pe de alta, simţindu-se direct responsabil pentru ce i-a provocat acesteia, preferă să împărtăşească destinul ei tragic, decât să caute o scăpare aiurea... încotro?
Căci dragostea e ţinta căutată, chiar şi atunci când e ratată, şi este unicul „loc” de odihnă a sufletului. Iar mărturia însuşirii ei e capacitatea de autosacrificiu în împărtăşirea destinului comun, mai presus de instinctele de supravieţuire (mai bine zis, de subvieţuire, căzute sub păcat) ale unei lumi povârnite spre iad („Vreau să scap din acest iad”, exlamă actriţa del Lago spre final, când, aflând că i s-a încredinţat un nou rol, prin care iese de pe „linia moartă” în care se găsea, îşi regăseşte cumpătul).
Prin aceasta, Chance adevereşte, în felul lui, de „om sfârşit”, că dragostea e mai mult decât pofta trupească, frica de moarte, visele de mărire sau imaginea publică întreţinute de o societate, idolatră în esenţa ei, care jertfeşte speranţa, „dulcea pasăre a tinereţii”, unor „zei” ce strivesc sub carul lor de luptă (un război al patimilor împotriva chipului iconic al umanităţii omului) însăşi dragostea.
Chance are, astfel, şansa de a-şi depăşi propria laşitate în faţa vieţii, ca aceasta să capete o fărâmă de metanoia (schimbare a minţii), de intimitate adevărată cu Heavenly, de îmbrăţişare cerească. Îmbrăţişarea curată, de o clipă, a tinerilor, spre final, neperisabila memorie a dragostei în viaţa lor, trimit spre acest orizont. Până la urmă, s-ar putea întreba cineva, care e şansa cerească într-o asemenea poveste? Scânteia de dragoste care refuză să se stingă, chiar şi în iadul disperării, ne aminteşte de cuvintele sfântului apostol Pavel: dacă dragoste nu e, nimic nu e...
Florin Caragiu
Sursa foto: http://www.tnb.ro/index.php?page=galerie&id_spectacol=128
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu