Poezia este, în acest context, o blândă trecere peste abis, o împletire de suferinţă şi frumuseţe, susţinute de „gena mirării”, ce durează veşnicia în cuvânt: „mă ridici dintre valuri precum ai ridica o perlă,/ îţi ating rănile cuielor cu degete îmbătate/ de frumuseţe” (Deasupra mării, Tu, zbor neîntrerupt). Inefabilul chenozei reciproce, a lui Dumnezeu în om: „înălţimea iubirii noastre e la măsura unei metanii/ făcută de Domnul în faţa omului” (Crevase în soare) şi, ca o mişcare de răspuns iubitor, a omului în Dumnezeu, constituie dialogul iconic, taina iubirii ca prezenţă în celălalt ce surpă distanţele: „erai atât de frumos, Doamne, încât/ m-ai îngenuncheat în colţul inimii Tale. (...) spune-mi că-i o glumă tot departele ” (Cea mai frumoasă noapte de rugăciune). Nu lipsesc pulsaţiile intime ale acestui câmp iconic unde se răstoarnă perspectiva asupra lumii: „marile dileme sunt micile mele întrebări/ sau invers,/ nu cumva eşti, Doamne, un prinţ Mîşkin/ care plânge pe umărul meu?” (Regal cu heruvimi).
Chipul Maicii Domnului este el însuşi o erminie a poeziei, inimă aşternută în lumina imaculată, privire purtând adâncimea de taină a Cuvântului: „Preasfânta mea Maică e o pată roşie pe zăpadă (...) pentru mine s-a făcut poezie/ şi cu ochii ei îmi scrijeleşte sufletul” (Poveste-n trăsura cu stele); „ochii tăi sunt ochii lui Iisus/ pe care-i visez dimineaţa” (Irişi). Poetul caută cu febrilitate renaşterea, erosul rostirii căpătând aurorale valenţe soteriologice: „iubirea nu are carte de identitate,/ e (...) o poveste cu felinare adormită devreme/ pe zâmbetul unui copil” (Decroşaj); „ce este dragostea? (...) un copil care va mântui lumea” (Interogaţie). Şi dacă în iubirea omenească se poate afla „adăpostul unicei iubiri dezlănţuite,/ un vis iperboreal în care lumina pozează goală”, „ochiul lui Dumnezeu” ne cercetează „pe dinăuntrul întunericului” (Chemare), împlinind o regăsire mai adevărată, pentru care „toate lucrurile se vor înălţa în propria lor arhitectură,/ vor fi duhuri şi versuri, sclipire şi ardere” (Dacă vrei să visăm, desculţi prin cer).
Este, negreşit, o pătimire în miezul experierii luminii, pentru că aici contrastele se zugrăvesc în dinamica trecerii de la moarte la viaţă, a survolării abisului: „fericirea e (...) sclipire în ochii unui pescăruş deasupra mării” (Treisprezece). Metanoia apare ca o străfulgerare în întuneric, prin care întreaga viaţă e chemată să se smulgă din lanţurile condiţionărilor ce o ţin departe de menirea zborului în Dumnezeu: „duminica aleargă tristă prin zăpadă,/ încătuşată precum pasărea în colivie” (Catarg); „iubirea mea e aruncată în stradă acum,/ îi ling câinii rănile, iubirea mea e ca lepra” (Nopţi albe).
Dacă poezia se face rugăciune, al cărei „joc pe o icoană de ambră” topeşte „secusa păcatelor” (Osmoză), rugăciunea adună, la rândul ei, din florile contemplării nectarul poeziei: „dă-mi voie să cred, Preasfântă Fecioară, că ţi se potriveşte/ rochia aceasta de taine răvăşite/ a primăverii (...) sunt un copil desculţ care râde,/ primăvara îmi face cu ochiul precum o păpuşă” (Verde la rever); „pescăruşii ţipă prin valuri,/ iar trenurile aleargă în cerc până la etajul patru (...) nu-i aşa, Doamne, că azi avem destinaţia/ unui răsărit pe o peluză de rouă?” (Rulouri cotidiene); „da, ştiu bine că ţii în palmă raiul,/ această carte ca un zgârie-nori de cuvinte” (Elogiu celor patru anotimpuri). Astfel este întâmpinată, lucru semnificativ pentru prospeţimea jocului poetic, „ziua îngerului”, ca pe un „răsfăţ de cedri arşi la lumânare” (Bonton, de jur împrejur): „mijlocitorul meu cu aripi (...)/ ţine-mi între degete viaţa şi moartea (...) să aprindem soarele cu chibriturile,/ apoi să-l lăsăm să zboare ca pe un zmeu” (Visez un înger cum se roagă la o floare).
Nu întâmplător, în atmosfera poeziei ce dă trup rugăciunii, chipul aureolat de iubire apare ca un focar al liniştii lăuntrice: „e o pace între toate războaiele lumii,/ o linişte pe care o privesc cu degetele pe chipul tău” (Taină), lăsând să se aştearnă în respiraţia sa „smerenia de a fi ucis în verdele primăverii,/ pansând rănile florilor,/ atârnând ca un şirag de gâtul poeziei” (Rugăciune [3]). Fericita împletire între poezie şi rugăciune face cu putinţă „câştigul de spaţiu”, înaintarea în pragul uimirii, din care cuvântul prinde străluciri ale Tainei de necuprins.
Florin Caragiu
(Prefaţa volumului, pp. 13-15)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu