un pas

între deșertăciune și sublim

nu e decât un pas,

pe care-l deprinzi iar și iar,

ridicându-te ca din arc,

mulțumind pentru suferința

limpezită în ani.

înveți să spui „te iubesc”

fără vorbe.

 

tremolo

mi se zbate indescifrabil

o literă

un vis scăpat din burta absenței

ochiul ca o clepsidră

între văzute și nevăzute –

un șir de dans rotitor, niciodată închis,

ce se risipește odată cu norii

pierdut, regăsit...

numai dacă ai vedea câte ființe

sunt în jur părăsite

trăindu-și viața pe neștiute,

ai putea să uiți de tine

(de necazul tău,

de apăsarea menghinei)

și să tragi un cerc

(cu rugăciunea ta)

în care să intre toți

noli me tangere

depărtarea sapă în noi ascunzișuri;

abisul din palmă se zbate

ca un sunet în plasa memoriei.

literatura nu e ca viața,

dar adoarme cu capul la pieptul ei.

în zori, ea se face un perete subțire

pe care-l traversezi de mână cu cuvintele

apărute în fața ta,

neliniștindu-ți anii strânși într-o clipă

– în geanta ei de voiaj –

cu miresme uitate

ale unui trup dumnezeiesc,

de care tânjim în secret

să ne-atingem

crezând.