depărtarea
sapă în noi ascunzișuri;
abisul
din palmă se zbate
ca
un sunet în plasa memoriei.
literatura nu e ca viața,
dar
adoarme cu capul la pieptul ei.
în
zori, ea se face un perete subțire
pe
care-l traversezi de mână cu cuvintele
apărute
în fața ta,
neliniștindu-ți
anii strânși într-o clipă
–
în geanta ei de voiaj –
cu
miresme uitate
ale
unui trup dumnezeiesc,
de
care tânjim în secret
să
ne-atingem
crezând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu