Referinţe critice
În tot timpul lecturii poeziei lui Florin Caragiu din cel mai nou volum al său m-a însoţit un sentiment de linişte – un sentiment de siguranţă în faţa unei realităţi aspre – aşa cum îl mai trăisem doar în preajma celor mai apropiaţi şi mai scumpi oameni ai mei. În poezia sa, suferinţa a devenit bucurie şi angoasa, speranţă. În poezia sa, disperarea s-a transformat în izbăvire şi neîncrederea într-o dorinţă uriaşă de schimbare. Poezia lui Florin Caragiu îi „face cu mâna viitorului”, încercând să-l anticipeze. E o poezie a iluminărilor. Iluminări pe care poetul le găseşte în cotidian, în bucătărie, pe stradă, în cele mai mărunte şi mai neînsemnate lucruri. Prin poezia sa curge „sânge de înger”. Una dintre imaginile sale – „aburul ceaiului de dimineaţă/ trece prin ferestrele mari/ în anul ce se iveşte” – e un nou mod de captare a revelaţiei în poezie. Un mod neostentativ, minimalist, smerit. Trecerea timpului fiind comparată cu aburul ceaiului. E tot ce mai rămâne după trecerea unui an, dar şi după scurgerea timpului în general. Anume acest tip de revelaţii şi le pune Florin Caragiu la temelia poeziei sale. O poezie cu adevărat răscolitoare.
Dumitru CRUDU
Într-o lume care nu numai că nu respiră poetic, dar pare definitiv prizonieră în Gestell, Florin Caragiu îi cere poeziei, spre deosebire de majoritatea congenerilor, nu să ricaneze pe seama veacului bolnav și a lumii căzute, ci să-și redescopere virtutea contemplativă. Îi cere – și își cere – o răbdare cvasimonahică, sinonimă exercițiului spiritual. „Se întîmplă ceva acolo unde nu se întîmplă nimic.” Iar miracolul – fulgurant, o... „litotă” epifanică – se chiar întîmplă: materia opacă prinde să se străvadă, căpătînd transparențe nebănuite, lucrurile și chipurile își dezvăluie conturul hieratic, atmosfera banală a cotidianului se transfigurează atinsă de grație. După care atmosfera profană se reface, „răutatea zilei” își urmează cursul, fără însă a putea șterge urma jubilației discrete. Rămîne o stare ce amintește, într-o măsură, de poezia tîrzie a lui Montale: nostalgie și seninătate. Și un duh filocalic, vorbind despre puterea simplității și a fragilității, „păpădia aceasta de lacrimi”.
Ovidiu NIMIGEAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu