Poezia e o vedere în ghicitură a stării veacului viitor, în care dominanța legilor asupra cuvântului va fi răsturnată. Imaginea universului e recreată pe măsura cuvântului. Stările sufletești nu mai alternează opozitiv sau excluziv, ci se întrepătrund și se concentrează într-o unică stare de grație, ce le integrează și le depășește în orizontul unei resurecții a cuvântului creator de spațiu.
Poezia creează premizele unei străpungeri a inimii, în care trăim paradoxala cuprindere reciprocă a bucuriei și tristeții, vieții și morții, tainei și descoperirii, ce este prefigurarea unei transfigurări și un dar al lui Dumnezeu. Astfel se apropie instinctiv de starea descrisă în “Filocalie” de sfântul Ioan Scărarul: “Eu mă minunez și când caut la calitatea străpungerii inimii. Cum, numindu-se plâns și întristare, are înăuntru, împletite cu sine ca mierea cu ceara, bucuria și veselia? Ce învățăm din aceasta? Că această străpungere este propriu-zis dar al lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Scărarul, în: “Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii”, vol 9, ed. Humanitas, 2005, p. 164).
Poezia exprimă părtășia acestei lumi create la viața Celui ce este, Care și-a pecetluit chipul în zidire. Cu o indefinită nostalgie a paradisului și o tainică atracție față de Împărăție, poezia are impulsul nestăvilit al transcenderii stării actuale a lumii. O transcendere ce poartă în sine lumea pentru a o renaște și a o înscrie pe traiectoria epectazei, a unei înaintări infinite în taina lui Dumnezeu și a unei prefaceri din slavă în slavă.
Urmând vocației sale orfeice și mesianice, poezia e în același timp pogorâre liberă în tenebrele existenței, spre a scoate de acolo în năvodul cuvântului anima, sufletul căzut din prim-planul vieții, lumina ce pulsează în întuneric, pe care întunericul n-a cuprins-o, chipul umbrit, dar nedesființat și indestructibil, al ființei.
Lumina aurorală a poeziei e liberă de aversiune, adversitate și respingere, alunecând fără frecări sau împiedicări pe toate contururile existenței, focalizând prin detalii o atmosferă compatibilă cu libertatea duhului.
Poezia e o împletire paradoxală între rațional și irațional, ce antrenează o mișcare stabilă a minții, un flux emoțional ce decelează prezența inefabilă, amprenta sufletului.
Poezia are nostalgia trupului mistic ce cuprinde sufletul și corpul fără contrariere.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu