În curând, la editura Platytera: Florin Caragiu, "sânge curat"

Referințe critice

* 

Despre Florin, cu invidie și bucurie

Mai întâi trebuie că a fost un băiat curios, însetat de cunoaștere, un băiat foarte-foarte frumos și deștept, nu l-am cunoscut la vârsta aceea, a copilăriei și adolescenței, dar sunt sigur că avea, ca învățăcel, sclipiri de geniu. Și resimțea, pot să jur, o chemare de sus, neclătinată în timp. Când l-am întâlnit, în urmă nu cu mulți ani, Florin Caragiu era de-acum numele unui tânăr cărturar, da, cărturar în toată puterea cuvântului, care trecuse aprofundat, cu patalamale grămădite sau nu, prin Matematici, Filosofie, Filologie, Teologie, aceasta din urmă mai cu seamă din îndelungate stagii mânăstirești la Frăsinei lângă un duhovnic vestit, părintele Ghelasie, ale cărui scrieri, după moartea monahului, neofitul Florin s-a angajat să le publice. Le-a publicat, parte dintre acestea, în condiții de mare rafinament tipografic, întocmai ca și revista-carte SINAPSA, și aceasta o splendoare în sine, prin conținut și înfățișare.

În regimul splendorii scria și poezie. În regimul splendorii a scris/publicat volume de traduceri și eseu. Tot ce a înfăptuit până în clipa de față, când împlinește, tocmai a împlinit, 49 de ani, a înfăptuit conform credinței sale în regimul splendorii.

Ce înseamnă splendoare în poezie, e greu de spus. Stare extatică? Uite, c-am spus! Cum induci, cărturar pur-sânge fiind, starea extatică în act, ca poezia ta să fie vibrație, trăire vie, nu vană făcătură livrescă? Păi, scriind cu sânge. Cu viața din tine. Bine, dar asta o fac destui „primitivi”. Mai trebuie să fie ceva, un ingredient care asigură diferența. Acest ceva, la Florin Caragiu, este vasta cultură patristică – și răsăriteană, și apuseană – însușită prin lecturi și practică liturgică în duh și adevăr, până la ultima fibră a minții și sufletului său. Până la curățirea sângelui, cu care scrii, și viezi, prin dragoste.

Da, ca rețeta splendorii în poezie să fie completă este nevoie, musai, de iubire. De iubirea pleonastică a lui Dumnezeu, care este, El Însuși, Iubire, cum ne arată Evanghelia lui Ioan.

Iubire, una, în cazul poetului nostru, cu dragostea „iubitei mele soții, Diana”.

Și așa am ajuns la răvășitorul jurnal liric, scris pe pat de spital, pe care l-am citit înghițindu-mi întruna nodurile din gât. Și lacrimile, poftim.

Fiindcă, arză-o-ar focul, ar spune Arghezi, splendoarea nu se complinește ontologic/spiritual/estetic, de la Iov încoace, decât prin chin și suferință. E, vai nouă, semnul celor aleși.

Catharsis!, exclamă grecul din mine, și mai mult decât catharsis.

Iov!, zice evreul din sângele meu creștinat, pe urmele uimitorului eseu al lui Mircea Ciobanu, dacă vă aduceți cumva aminte.

Florin, la 49 de ani, după ce bătuse un cancer la colon cu șase ani în urmă, tocmai își pierde funcția rinichilor și trece pe dializă. Diana e cu el, împărtășindu-și totul, și Florin se scaldă în iubire, adică în prezența lui Dumnezeu prin femeia sa.

Sângele-i e curat. Scrie cu sângele său curat. 153 de secvențe poetice. Numerotate.

Am spus jurnal, voi spune epopee. Cântarea cântărilor și Cartea lui Iov, cumva contopite. Daniel Turcea și Ion Zubașcu. „știu/ voi muri/ dar câtă splendoare!”, a exultat primul. „am plâns după mine ca după un om mort/ până am terminat absolut tot/ ce-am avut de plâns”, a notat al doilea. Florin Caragiu, în încercarea-limită prin care trece, descrie în o sută cincizeci și trei de figuri poematice (număr pomenit în Evanghelia după Ioan, legat de pescuirea minunată) taman imposibilul: splendoarea pe care o experiase Daniel Turcea.

Plânsul lui Ion Zubașcu este, în cazul său, o să vedeți, dulce amintire.

Iar față de Iov, Florin al nostru este, în metanoia sa, mult-mult privilegiat. Să ne amintim că biblicul personaj avea o soție care, biata de ea, ajunsă la capătul puterilor, îl îndeamnă pe Iov, textual, să-L blesteme pe Dumnezeu și să moară. Pe când Diana lui Florin, ea însăși nu fitecine: poetă autentică!, îi însuflă jumătății sale suferinde o adevărată doxologie! Or, a aduce laudă lui Dumnezeu, în necazuri fiind, este semn sigur că Duhul lui Dumnezeu strălucește în tine, scrie undeva Părintele Arsenie Boca.

Chiar așa, citind Sânge curat am avut sentimentul amețitor, de fapt tonic, că și poetul și iubita sa trăiesc de pe-acum aici și în altă lume, a lor, nu alta decât cereasca Împărăție. Și trăiesc nu oricum: strălucind! În cele mai intense secvențe ale jurnalului, vreau să zic. Așa că, la urmă, după aproximările de mai sus, pentru care îmi cer firește iertare, mi-am înghițit nu doar nodurile din gât și grămada de lacrimi, dar, mai ales, cuvintele. Neputincioase, cum vă dați seama. Căci, la urma urmei, ce putem spune noi citind unele ca acestea, decât că sunt o inspirată, minunată poezie despre „viața așa cum e ea”?

aici pun punct micilor mele însemnări

despre aceste întâmplări ale ființei

care m-au marcat

împrietenindu-mă cu viața așa cum e ea

Acesta e jurnalul lui Florin Caragiu: o definiție a splendorii. Care sună, curat, așa: „viața așa cum e ea”. Trebuie crezut/citit fiindcă poetul acesta știe ca nimeni altul ce spune.

Marian Drăghici

*

        Acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. Anumite versuri trimit, fără a cantona prea mult în zona (auto)biografică, la contextul care a generat cartea: o internare la spitalul de urgență, urmată de intrarea în programul de dializă și un șir de „scrisori” adresate femeii iubite sau poate lui Dumnezeu. 

        Dar dezastrul personal conduce nu spre o viziune neagră și contorsionată asupra lumii („atinge-mă, dragostea mea/ să simt că durerea mea are un rost/ oprește săgeata aceasta în zbor/ ierusalimul se luminează” sau și mai cuprinzător „îmi este sufletul atins de dragoste/ și pentru bolnavii acestui spital mă rog/ s-o cunoască și să fie liberi/ de tristețe, de durere și de frică/ pentru că Hristos este în mijlocul nostru/ și tot răul e neputincios/ câtă vreme iubirea domnește”), ci spre ideea că, prin probe precum aceasta, bolnavul se înalță, iar suferința i se sublimează, transformându-se în iluminare: „în aceste convulsii am regăsit frumusețea/ orfană, nevrută/ ea ne apropie-ncet și ne ridică la cer/ lăsându-ne-apoi într-un loc neștiut al uimirii.”

        În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput. Și poate că aceasta e definiția potrivită pentru toată opera lui.

Ioan Es. Pop