Un autor minunat. Frate de carte Minunii. Legat de mistica Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, așa îl cunoaștem mai toți pe Florin Caragiu. Azi l-am redescoperit poet. Două volume: ESTE (Ed. Platytera, 2018, 143 pg.) și Sânge curat (Ed. Platytera, 2018, 167 pg.) par două explozii de lumină la vremea de întuneric ce o străbatem. Născut în 1969, la Ploiești, Florin urmează Matematica (1993) și apoi Teologia (2008), ambele vocații fiindu-i vădite în vers. Publică poeme, dar și articole, unele de atitudine, altele pe teme literare, eseuri și iarăși poeme. Grijuliu cu memoria Părintelui Ghelasie de la Frăsinei, păstrează teologia sa într-un nimb de realism creștin din care Părintelui i-ar fi plăcut să ne străvadă. Merită citit în întregime. Da, este din neamul marelui Toma, dar și din neamul celorlalți Caragii, a căror vocație de povestași o împlinește cu discreție și calm. Prietenii știu ce zic. Ca să mă înțelegeți, iau ajutor pe Ovidiu Nimigean, omul rădăcinii de bucsai, iconicul prieten al dreptului Iona - înviatul din chit. El scrie despre Florin și poezia acestuia: „Într-o lume care nu numai că nu respiră poetic, dar pare definitiv prizonieră în Gestell, Florin Caragiu îi cere poeziei, spre deosebire de majoritatea congenerilor, nu să ricaneze pe seama veacului bolnav și a lumii căzute, ci să-și redescopere virtutea contemplativă. Îi cere- și își cere- răbdare cvasimonahică, sinonimă exercițiului spiritual. „Se întâmplă ceva acolo unde nu se întâmplă nimic”. Iar miracolul- fulgurant, o „liotă” epifanică- se chiar întâmplă: materia opacă prinde să se străvadă, căpătând transparențe nebănuite, lucrurile și chipurile își dezvăluie conturul hieratic, atmosfera banală a cotidianului se transfigurează atinsă de grație. După care atmosfera profană se reface, „răutatea zilei” își urmează cursul, fără însă a putea șterge urma jubilației discrete. Rămâne o stare ce amintește într-o măsură, de poezia târzie a lui Montale: nostalgie și seninătate: Și un duh filocalic, vorbind despre puterea simplității și fragilității, „păpădia aceasta de lacrimi” (ESTE, pg. 138). Nu pot și nu vreau să mai adaug nimic. Poate că, prin poezia lui Florin Caragiu, suntem mai aproape de fundamentul euharistic al lumii din care ne surprindem că trăim. Pe stradă, primite în fuga din București de la un cunoscut comun, m-am surprins așezându-mă pe o bancă și rostind cu voce tare parte din versuri. Ca unul ce abia desnoadă la verbele lumii. Florin, profesor de metafore, surprinde plăcut cu poezia. Ori, mai bine zis, surprinde poezia, iar ea își lasă dăruită ființa cu fiecare vers-nevers. Un nume de poet descoperit în razele binelui: Florin Caragiu.
Revista Tribuna, 04.10.2018
