Dumitru Caragiu - Viaţa mea zbuciumată şi adevărată (continuare)

Partea a III-a, Partea a IV-a, Partea a V-a, Partea a VI-a.

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.
Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.
Când mai spre seară m-am dus cu oile la stână, iar mă îmbrăţişează şi mă sărută bunicul şi îmi zice: „Bravo, băiatul meu, că nu ţi-a mâncat nici o oaie lupul!” „Nu mi-a mâncat că era cu gura închisă, bunicule, dar de ce nu putea lupul să-şi deschidă gura?”
„Da, ai dreptate, când lupul pleacă cu gura închisă din bârlog şi uită să şi-o deschidă, nu mai poate s-o deschidă până nu se întoarce din nou la bârlog. Căci lupul, când pleacă din bârlog, întâi se întinde, cască gura bine şi atunci pleacă din bârlog. Dar lupul acela roşu pe care l-ai văzut, băiatul meu, este lup rău, câte oi nu ne-a mâncat el nouă! Ai avut noroc că era cu gura închisă, că altfel tot îţi mânca vreuna. Asta pentru că nu ai avut nici un câine cu tine. Căci câinii noştri sunt tari, prind lupul viu!”
N-a trecut mai mult de o lună, că iată vine lupul, noaptea pe la ora unu sau două. Ploua şi era un întuneric, că dacă te prindea cineva de nas, nu puteai să-l vezi! Câinii însă l-au simţit pe lup. Şi până să pună ei gura pe lup, lupul a sărit gardul şi a intrat în coşară la oi. Dar câinii n-au putut să sară gardul, iar lupul a mâncat liniştit o oaie şi apoi a plecat. Câinii, după el, dar n-au putut să-l prindă.
A doua zi, iarăşi vine lupul, dar de data asta i s-a înfundat. Tot aşa beznă de întuneric era şi ploua cu căldarea. Acum câinii l-au pândit pe lup şi n-a apucat să sară gardul. L-au alergat de vreo două ori primprejurul coşarei, l-au prins şi l-au tăvălit o jumătate de oră. Au tras de el până când nu mai mişca lupul deloc. Eram la stână cu bunicul meu Nacu, cu unchiul Teodor şi cu fratele meu mai mare Nicolae. Noi am crezut că se băteau câinii între ei. Zice bunicul: „Du-te, măi Teodore şi desparte câinii, că de când se bat!”
Merge unchiul Teodor Într-acolo cu un tăciune de la foc, dar când se apropie de câini, vede că câinii muşcă şi trag de un alt animal mai mare ca ei. Atunci strigă unchiul Teodor: „Veniţi aici, că este altceva, nu se bat câinii, ci se luptă cu un alt animal.” Şi cu mare greutate au reuşit să-l scoată pe lup din gura câinilor. Lupul, mort, nu mai mişca deloc. L-au apucat de picioare şi l-au dus lângă foc, dar câinii nu se lăsau şi trăgeau şi acolo să-l muşte. Era un lup de două ori mai mare ca ei! După o jumătate de oră, lupul dă să ridice capul, dar atunci unchiul meu a luat toporul şi i-a dat una în cap, de a murit lupul de-a binelea. „Acesta este lupul care ne-a mâncat oaia aseară în coşară”, spune bunicul. Iar a doua zi dimineaţă i-au înfipt lupului o furcă în maxilar şi l-au pus lângă drumul ce trecea pe lângă stână, drept în văzul lumii. Toţi care treceau pe drum se uitau la lup şi se mirau: „Măăă, ce câini au oamenii ăştia, să omoare ei un lup aşa de mare!”
L-am întrebat pe bunicul: „De ce n-au venit, bunicule, câinii cu mine când eram cu oile pe deal şi mi-a sărit lupul în oi şi cu greu l-am izgonit? „Da, nepoate, câinii stau cu ciobanii care merg zilnic cu oile şi care le dau de mâncare. Ciobanul este stăpânul câinelui. Dacă erau câinii atunci cu tine, îl omorau pe lup. Că lupul, când vede că nu sunt câini la oi, nici nu-i pasă de cioban. Ştie că ciobanul nu poate să-l prindă, dar de câini are frică lupul. Când aude vocea câinilor, fuge de rupe pământul. Dar la câini proşti nici nu-i pasă lupului: înhaţă oaia şi pleacă, se duce departe şi o mănâncă fără teamă”.
Dar să vedeţi ce-am văzut într-o zi. Eram cu bunicul la vreun kilometru de stână, cu oile la păscut. Mare mirare ne-a fost când, ce să vezi, am dat peste vreo şapte sau opt câini, toţi lătrând împrejurul unei tufe de mărăcini. Noi ne miram ce-o fi acolo de latră câinii. Dar ce să vedeţi? În tufă era un lup, însă dintre toţi câinii niciunul nu avea curajul să se ia la luptă cu lupul. Şi pe când ne uitam eu şi bunicul, deodată vedem cum vine în mare fugă un câine negru, nu foarte mare, potrivit de mărime, intră în tufă şi se ia la luptă cu lupul. L-a scos din tufă şi a început să-l trântească. Şi ne uitam cum se lupta câinele cu lupul, că de multe ori ajungea câinele dedesubt şi lupul deasupra câinelui, şi apoi iarăşi câinele deasupra lupului. S-a dus câinele negru luptând aşa cu lupul până cam la vreun kilometru depărtare. Atunci am văzut cum câinele negru părăseşte lupta cu lupul şi vine singur înapoi. Ceilalţi şapte, opt care lătrau degeaba pe lângă tufă nu făceau două parale toţi la un loc. Cred că dacă ar fi fost acolo stăpânul câinelui negru, l-ar fi prins pe lup de viu. Oricât ar fi însă de curajos un câine, singur nu poate să doboare un lup, dar dacă sunt doi, pot sâ-l omoare.
Lupul are gâtul puternic. Dacă apucă bivolul de pulpă şi trage cu putere, poate să smulgă din pulpa bivolului o bucată întreagă de carne cu piele cu tot, dar câinele nu poate, oricât de puternic ar fi. Dacă n-ar avea frică, lupul i-ar mânca pe toţi câinii şi pe oameni. Un lup singur poate să doboare un cal, oricât de mare ar fi el.
Într-o iarnă m-a luat unchiul Teodor la oi şi am dormit acolo mai multe nopţi. Noaptea dormeam mai mult în şuba lui unchiu. Aveam acolo un câine, Mucio, care era mare şi curajos. Într-o noapte, sare un lup în oi, apucă un miel în gură şi o ia la fugă. Dar câinele fuga după el, îl ajunge cam la vreo cincizeci de metri depărtare şi sare pe el călare. Lupul a lăsat atunci mielul şi a luat-o din nou la fugă cu câinele după el. Cine ştie cât l-o fi trântit acesta pe lup pe unde s-a dus… După ce trece un timp, zice unchiul Teodor: „Măi, de ce nu vine câinele! Să ştii că o fi luat lupul vreun miel, iar câinele a fugit după el. Dar stai tu aici, că eu merg să văd unde s-a dus câinele după lup, că o fi scos mielul din gura lupului şi stă acolo şi îl pândeşte”
Noi am văzut că oile s-au speriat, dar n-am crezut că a luat lupul un miel. Deci pleacă unchiul şi rămân eu singur la oi. N-a durat un sfert de ceas şi vine unchiul fără miel şi fără câine. Eu l-am întrebat: „Ce-ai făcut, unchiule, n-ai găsit nimic?” „Ba da, am găsit şi mielul şi câinele, dar n-am putut să prind mielul. Câinele nu venea fiindcă păzea mielul. Cunosc eu obiceiul câinelui, nu pleacă de la un animal pe care l-a scos din gura lupului. Dacă nu mă duc eu să-l caut, şi două zile stă câinele lângă animal. Dar ştii ce facem? Mergem cu oile până acolo unde-i câinele cu mielul.”
Aşa că am scos oile din coşară şi ne-am dus acolo unde era câinele cu mielul. Mama lui zbiera că nu avea mielul lângă ea, dar când mielul a văzut oile şi pe mama lui zbierând, a venit imediat la oi, a găsit-o pe mama lui şi a mâncat lapte de la ea. Am luat apoi oile şi le-am dus în coşară. Câini ca şi câinele acesta, Mucio, mai rar! Era un câine mare, păros şi fioros, dar uşor la asalt.
A doua zi vine şi tanti, adică soţia unchiului meu Teodor. Eram cu oile pe câmp lângă o pădurice şi iată că vine tanti cu mâncare. Am mâncat cu toţii bine şi îmi spune unchiul: „Mitică, ia du-te tu şi stai pe partea cealaltă a oilor, să nu intre oile în semănături. „Eu m-am dus, dar am stat puţin şi nu aveam răbdare. Iar m-am dus la ei şi unchiul îmi spune: „Aoleu, de ce nu stai acolo? Du-te repede şi stai acolo.” Şi iar am plecat, am stat eu puţin şi iarăşi m-am întors la ei. Eu eram mic, nu-mi dădeam seama de ce îmi spune unchiul să stau acolo, că ei erau tineri şi vroiau să rămână singuri să se mai sărute. Dar când m-am făcut mare, mi-am dat seama de ce îmi spunea unchiul să stau mereu acolo.

(va urma)

"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)

M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.
Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.
Noi ne ocupam cu creşterea oilor şi a vitelor. Noi şi strămoşii noştri am trecut prin multe greutăţi, luptându-ne sub jugul străin, mai ales sub ocupaţia turcă.
Când m-a născut mama, aveam numai patru sute de grame. Eram mic de tot, iar bunica mea îi spunea mamei: „Vai, nora mea, nu faci nimic cu el, aruncă-l!” „Vai, mamă dragă! Cum să-l arunc? Mi-e milă de el!”
Atunci bunica i-a spus: „Să încercăm să-i facem baie în fiecare seară, cu vin şi apă, ceva mai mult vin decât apă. Am auzit de la părinţii mei că vinul ajută pruncul să se dezvolte mai bine”. Şi aşa a şi fost. Împachetat în vată o lună-două, am început să mă dezvolt încă din prima zi.
Dar când m-am născut eram înfăşurat într-o pieliţă, de au crezut că sunt mort. Însă când au rupt pieliţa, atunci am început să ţip.
Pieliţa cu care eram înfăşurat a fost furată de moaşa care mă moşea, căci se zicea că îţi aduce mult noroc în viaţă. Dar cu toate acestea eu am avut mare noroc în viaţă. Pe ce puneam mâna, era câştig. Aşa că mi-au furat pieliţa, dar ajutorul lui Dumnezeu nu au putut să mi-l ia.
Când am ajuns la patru-cinci luni, se mirau toţi cum de am ajuns să-i întrec pe cei care s-au născut normal. Deci vinul mi-a ajutat, aşa cum îmi spuneau mama Constantina şi tata Constantin, Dumnezeu să-i ierte, că m-au făcut mare. Când am ajuns la şapte, opt ani, eram cel mai mândru şi puternic flăcău, şi fără de frică în viaţa mea.
Opt fraţi am fost la părinţi, iar eu eram al patrulea. Când m-am făcut de vreo şapte ani, am început să merg la şcoală, dar în acelaşi timp păşteam şi oile sau caii. Deci mă duceam două zile la şcoală şi trei la oi, iar când veneam de la oi nu ştiam ce au mai învăţat ceilalţi elevi. Aşa că am început să mă pitesc şi când pe la ora douăsprezece veneau băieţii de la şcoală, atunci mă întorceam şi eu acasă.
Dar mama m-a observat că nu merg regulat la şcoală şi m-a pândit, iar când m-a prins, mi-a dat chiloţeii jos şi a rupt nişte urzici şi mi-a dat la fund de mă ustura şi plângeam. „Să te mai prind eu că nu mergi la şcoală!”, mi-a zis, şi aşa m-am dus mereu de ştiu acum să citesc, să socotesc şi îi mulţumesc mamei că m-a învăţat minte şi m-a făcut om în toată firea. Eu îi spuneam mamei: „Măi, mamă, două zile la şcoală şi trei la oi!” „Lasă, băiatul mamii, că şi oile sunt tot o şcoală!” Iar după patru clase primare am luat oile de coadă şi am ajuns cel mai bun cioban.
Când aveam şapte ani, m-a luat bunicul meu la oi dincolo de Ianina, capitala judeţului Ipir, din regiunea Ciamurlia. Acolo erau locuri calde, fără zăpadă. Iar într-o seară pe la ora nouă, în luna decembrie, eram tocmai în Albania cu turmele. Şi îmi spune bunicul: „Mitică, ai curaj să te duci în vale la fântână, să umpli căldarea cu apă şi s-o aduci, că mie mi-e sete! Bineînţeles, dacă nu ţi-e frică!” „Mă duc, bunicule, mie nu mi-e frică!”
Fântâna era în vale, departe cam la vreun kilometru şi ceva, iar drumul era păduros, dar eu am pus mâna pe căldare şi am plecat pe întuneric.Şi fugi, fugi prin pădure şi am ajuns la fântână, am umplut căldarea cu apă şi m-am întors la stână. Şi la plecare şi la întoarcere urlau lupiii şi şacalii, dar eu nici nu mă sinchiseam, fără nici o temă mergeam pe drum lento.
Când am ajuns la stână cu căldarea plină cu apă şi i-am întins-o bunicului, el m-a luat în braţe şi m-a sărutat de mai multe ori: „Bravo, Mitică, cu tine nu mi-e ruşine! Cum te-ai dus tu şi te-ai întors cu căldarea plină cu apă, când lupii şi şacalii urlă din toate părţile! E ceva la care nu mă aşteptam, să ai atâta curaj la etatea de şapte ani pe care-i ai! Să-mi trăieşti şi Dumnezeu să te ţină sănătos! Nu ţi-a fost frică de lupii şi de şacalii care urlă?”
„Bunicule, mie nici nu mi-a păsat de ei.” Atunci bunicul mi-a răspuns : „Bravo! Acum m-am convins c-ai să fii un om fără nici o frică în viaţă, foarte curajos!”
Şi atunci bunicul pune mâna în buzunar, soate cinci drahme şi mi-i dăruieşte. Cinci drahme pe atunci era mult, că un miel de zece kilograme costa o drahmă şi jumătate. Eu, când am văzut cinci drahme în mână, nu mai puteam de bucurie. Şi mă iubea bunicul aşa de mult, ca nu cumva să mă bată cineva sau să mă lovesc de ceva.
Primăvara am plecat din regiunea Ciamurlia, unde din cauza climei calde mergeam iarna cu turmele, spre un loc la distanţă de vreo două sute de kilometri. Şi iată că ziua pe la ceasul al unsprezecelea treceam cu bunicul, cu turma de oi, printr-o pădure deasă... Atunci bunicul îmi spune: „Eu plec înaintea oilor, iar tu vino în urma lor. Şi să fii cu ochii în patru, că aici sunt hoţi mulţi, nu care cumva să ne fure vreo oaie”.
Ascultând de sfatul bunicului, eu mă uitam prin toate părţile, mai ales pe lângă pădure. Şi pe când mergeam pe drum cu oile, odată văd în stânga turmei de oi cum apare din pădure un hoţ, se repede şi înfaşcă o oaie.
Atunci am început să strig: „Bunicule, un hoţ a prins oaia!” Şi se repede bunicul într-acolo cu câinii, dar hoţul, când l-au încolţit câinii, a lăsat oaia şi a luat-o la fugă. Şi iarăşi m-a îmbrăţişat bunicul şi m-a sărutat: „Măi, Mitică, măi, tu ai şapte ochi, cum văd eu. Bravo!” Iar eu, cu atâta bravură de la bunicul, căutam să fiu şi mai vrednic.
Chiar în anul următor a murit bunica. Nici nu vă închipuiţi cât de mult mă iubea bunica: să nu mă plouă, să nu mă ningă, şi eu o iubeam la fel pe ea. Când eram de vreo trei-patru ani dormeam la sânul ei. Atunci când s-a întâmplat să moară bunica, eu eram la stână. Aveam numai nouă ani şi eram la oi de vreo două luni, timp în care nu m-am văzut cu bunica. Dar maia, mai înainte să moară, mă căuta mereu: „Unde-i Mitică, nepotul meu, că vreau să-l văd! Aduceţi-l repede!”
Dar n-a fost chip să mă aducă acasă ca s-o văd şi eu ultima dată pe scumpa mea maie. Şi am rămas cu un dor de maia… şi acum, la şaptezeci şi doi de ani. La o săptămână după moartea bunicii eu eram la stână şi un om de vreo cincizeci de ani îmi spune: „Ei, Mitică, a murit maia!” Am crezut că glumeşte şi m-am supărat pe el. I-am răspuns cu mânie: „Să mori tu, Ciule, că maia nu moare!” Căci omul acesta avea amândouă urechile tăiate de nişte hoţi cu unsprezece ani în urmă, pentru că n-a vrut să spună unde are banii pitiţi.

(va urma)