"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)

Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.
Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.
Când mai spre seară m-am dus cu oile la stână, iar mă îmbrăţişează şi mă sărută bunicul şi îmi zice: „Bravo, băiatul meu, că nu ţi-a mâncat nici o oaie lupul!” „Nu mi-a mâncat că era cu gura închisă, bunicule, dar de ce nu putea lupul să-şi deschidă gura?”
„Da, ai dreptate, când lupul pleacă cu gura închisă din bârlog şi uită să şi-o deschidă, nu mai poate s-o deschidă până nu se întoarce din nou la bârlog. Căci lupul, când pleacă din bârlog, întâi se întinde, cască gura bine şi atunci pleacă din bârlog. Dar lupul acela roşu pe care l-ai văzut, băiatul meu, este lup rău, câte oi nu ne-a mâncat el nouă! Ai avut noroc că era cu gura închisă, că altfel tot îţi mânca vreuna. Asta pentru că nu ai avut nici un câine cu tine. Căci câinii noştri sunt tari, prind lupul viu!”
N-a trecut mai mult de o lună, că iată vine lupul, noaptea pe la ora unu sau două. Ploua şi era un întuneric, că dacă te prindea cineva de nas, nu puteai să-l vezi! Câinii însă l-au simţit pe lup. Şi până să pună ei gura pe lup, lupul a sărit gardul şi a intrat în coşară la oi. Dar câinii n-au putut să sară gardul, iar lupul a mâncat liniştit o oaie şi apoi a plecat. Câinii, după el, dar n-au putut să-l prindă.
A doua zi, iarăşi vine lupul, dar de data asta i s-a înfundat. Tot aşa beznă de întuneric era şi ploua cu căldarea. Acum câinii l-au pândit pe lup şi n-a apucat să sară gardul. L-au alergat de vreo două ori primprejurul coşarei, l-au prins şi l-au tăvălit o jumătate de oră. Au tras de el până când nu mai mişca lupul deloc. Eram la stână cu bunicul meu Nacu, cu unchiul Teodor şi cu fratele meu mai mare Nicolae. Noi am crezut că se băteau câinii între ei. Zice bunicul: „Du-te, măi Teodore şi desparte câinii, că de când se bat!”
Merge unchiul Teodor Într-acolo cu un tăciune de la foc, dar când se apropie de câini, vede că câinii muşcă şi trag de un alt animal mai mare ca ei. Atunci strigă unchiul Teodor: „Veniţi aici, că este altceva, nu se bat câinii, ci se luptă cu un alt animal.” Şi cu mare greutate au reuşit să-l scoată pe lup din gura câinilor. Lupul, mort, nu mai mişca deloc. L-au apucat de picioare şi l-au dus lângă foc, dar câinii nu se lăsau şi trăgeau şi acolo să-l muşte. Era un lup de două ori mai mare ca ei! După o jumătate de oră, lupul dă să ridice capul, dar atunci unchiul meu a luat toporul şi i-a dat una în cap, de a murit lupul de-a binelea. „Acesta este lupul care ne-a mâncat oaia aseară în coşară”, spune bunicul. Iar a doua zi dimineaţă i-au înfipt lupului o furcă în maxilar şi l-au pus lângă drumul ce trecea pe lângă stână, drept în văzul lumii. Toţi care treceau pe drum se uitau la lup şi se mirau: „Măăă, ce câini au oamenii ăştia, să omoare ei un lup aşa de mare!”
L-am întrebat pe bunicul: „De ce n-au venit, bunicule, câinii cu mine când eram cu oile pe deal şi mi-a sărit lupul în oi şi cu greu l-am izgonit? „Da, nepoate, câinii stau cu ciobanii care merg zilnic cu oile şi care le dau de mâncare. Ciobanul este stăpânul câinelui. Dacă erau câinii atunci cu tine, îl omorau pe lup. Că lupul, când vede că nu sunt câini la oi, nici nu-i pasă de cioban. Ştie că ciobanul nu poate să-l prindă, dar de câini are frică lupul. Când aude vocea câinilor, fuge de rupe pământul. Dar la câini proşti nici nu-i pasă lupului: înhaţă oaia şi pleacă, se duce departe şi o mănâncă fără teamă”.
Dar să vedeţi ce-am văzut într-o zi. Eram cu bunicul la vreun kilometru de stână, cu oile la păscut. Mare mirare ne-a fost când, ce să vezi, am dat peste vreo şapte sau opt câini, toţi lătrând împrejurul unei tufe de mărăcini. Noi ne miram ce-o fi acolo de latră câinii. Dar ce să vedeţi? În tufă era un lup, însă dintre toţi câinii niciunul nu avea curajul să se ia la luptă cu lupul. Şi pe când ne uitam eu şi bunicul, deodată vedem cum vine în mare fugă un câine negru, nu foarte mare, potrivit de mărime, intră în tufă şi se ia la luptă cu lupul. L-a scos din tufă şi a început să-l trântească. Şi ne uitam cum se lupta câinele cu lupul, că de multe ori ajungea câinele dedesubt şi lupul deasupra câinelui, şi apoi iarăşi câinele deasupra lupului. S-a dus câinele negru luptând aşa cu lupul până cam la vreun kilometru depărtare. Atunci am văzut cum câinele negru părăseşte lupta cu lupul şi vine singur înapoi. Ceilalţi şapte, opt care lătrau degeaba pe lângă tufă nu făceau două parale toţi la un loc. Cred că dacă ar fi fost acolo stăpânul câinelui negru, l-ar fi prins pe lup de viu. Oricât ar fi însă de curajos un câine, singur nu poate să doboare un lup, dar dacă sunt doi, pot sâ-l omoare.
Lupul are gâtul puternic. Dacă apucă bivolul de pulpă şi trage cu putere, poate să smulgă din pulpa bivolului o bucată întreagă de carne cu piele cu tot, dar câinele nu poate, oricât de puternic ar fi. Dacă n-ar avea frică, lupul i-ar mânca pe toţi câinii şi pe oameni. Un lup singur poate să doboare un cal, oricât de mare ar fi el.
Într-o iarnă m-a luat unchiul Teodor la oi şi am dormit acolo mai multe nopţi. Noaptea dormeam mai mult în şuba lui unchiu. Aveam acolo un câine, Mucio, care era mare şi curajos. Într-o noapte, sare un lup în oi, apucă un miel în gură şi o ia la fugă. Dar câinele fuga după el, îl ajunge cam la vreo cincizeci de metri depărtare şi sare pe el călare. Lupul a lăsat atunci mielul şi a luat-o din nou la fugă cu câinele după el. Cine ştie cât l-o fi trântit acesta pe lup pe unde s-a dus… După ce trece un timp, zice unchiul Teodor: „Măi, de ce nu vine câinele! Să ştii că o fi luat lupul vreun miel, iar câinele a fugit după el. Dar stai tu aici, că eu merg să văd unde s-a dus câinele după lup, că o fi scos mielul din gura lupului şi stă acolo şi îl pândeşte”
Noi am văzut că oile s-au speriat, dar n-am crezut că a luat lupul un miel. Deci pleacă unchiul şi rămân eu singur la oi. N-a durat un sfert de ceas şi vine unchiul fără miel şi fără câine. Eu l-am întrebat: „Ce-ai făcut, unchiule, n-ai găsit nimic?” „Ba da, am găsit şi mielul şi câinele, dar n-am putut să prind mielul. Câinele nu venea fiindcă păzea mielul. Cunosc eu obiceiul câinelui, nu pleacă de la un animal pe care l-a scos din gura lupului. Dacă nu mă duc eu să-l caut, şi două zile stă câinele lângă animal. Dar ştii ce facem? Mergem cu oile până acolo unde-i câinele cu mielul.”
Aşa că am scos oile din coşară şi ne-am dus acolo unde era câinele cu mielul. Mama lui zbiera că nu avea mielul lângă ea, dar când mielul a văzut oile şi pe mama lui zbierând, a venit imediat la oi, a găsit-o pe mama lui şi a mâncat lapte de la ea. Am luat apoi oile şi le-am dus în coşară. Câini ca şi câinele acesta, Mucio, mai rar! Era un câine mare, păros şi fioros, dar uşor la asalt.
A doua zi vine şi tanti, adică soţia unchiului meu Teodor. Eram cu oile pe câmp lângă o pădurice şi iată că vine tanti cu mâncare. Am mâncat cu toţii bine şi îmi spune unchiul: „Mitică, ia du-te tu şi stai pe partea cealaltă a oilor, să nu intre oile în semănături. „Eu m-am dus, dar am stat puţin şi nu aveam răbdare. Iar m-am dus la ei şi unchiul îmi spune: „Aoleu, de ce nu stai acolo? Du-te repede şi stai acolo.” Şi iar am plecat, am stat eu puţin şi iarăşi m-am întors la ei. Eu eram mic, nu-mi dădeam seama de ce îmi spune unchiul să stau acolo, că ei erau tineri şi vroiau să rămână singuri să se mai sărute. Dar când m-am făcut mare, mi-am dat seama de ce îmi spunea unchiul să stau mereu acolo.

(va urma)