Eşti liber să faci o ascunzătoare

Lăsînd deoparte această buclă de timp –
nu pentru mult – în vreme ce-ţi calci – a cîta oară –
pe urme şi, încă neajuns,
întorci privirea, ca o asigurare că flacăra
e la o suflare distanţă: talpa întîrzie
să apese pămîntul, cum numai fericirea
amînă sfîrşitul unei vorbe abia rostite.

Şi tremurul acesta, strunit de o încetinire
a gîndului, arată că nu ţi-e străină temerea ta
şi nu alegi în zadar locul slab luminat din capătul străzii
pentru a ţine minte totul. Dar, revenită la sine,
amintirea însăşi ridică braţul flasc şi imaginea lui
se destinde într-un viitor deja întîmplat.

Rîsetul stins şi uitătura piezişă a cîinelui
dau mişcărilor tale alura profunzimii rotite,
ca o limbă de ceas, pentru înotătorul în larg,
ritmul lui măsurat e aidoma felului tău de-a forja
cuvinte. De aici, neprevăzutul firesc al adăpostirii
unei lumi în perete; pentru că lucrurile, chiar fără să vibreze,
au mereu alte intrări şi ieşiri. Doar să vrei şi, gata,
eşti liber să faci o ascunzătoare din care îndată vezi
cum ele, împotrivindu-se uneltei, ţi se supun. Şi chiar dacă,
sfărîmicioase, se fac una cu lutul, tot dau
o strălucire hărţii din palmă.

Joaca de-a mortul o înveţi apoi, cînd visul
capătă consistenţă prin ratare. Căci întrerupt,
el mută-n percepţie un reflex al dorinţei şi corpul
devansează, cu un aer de şagă, schimbarea unghiului.
Atunci tristeţea se fericeşte pe sine
pentru a-şi fi luat riscul de a te-mpinge
cu un pas înaintea ta.

Florin Caragiu