Școala Martiriului (45)

Nu există o demarcație precisă, măsurată prin criterii formale, exterioare între bine și rău. Aceasta tocmai pentru a nu risca să absolutizezi un bine formal, ci a identifica binele din miezul unei relații personale, ca bine împărtășit în plinătatea dragostei, în miezul unei relații personale cu Dumnezeu și aproapele, în care nuanțele sunt determinante. Aderarea la bine poartă cu sine o incertitudine fecundă. După cum spunea cineva, în relația cu Dumnezeu, din cauza măreției Lui, înaintând în lumina Sa nu știi dacă te apropii sau te îndepărtezi de El. Aceasta pentru că adâncirea cunoașterii, a revelării Lui este simultană cu o cufundare în taina nepătrunsă de minte. De aceea sporirea în intimitatea iubirii Sfintei Treimi e nedespărțită de smerenia întru care se împreunează chemarea rugătoare, uimirea, mulțumirea și slavoslovia.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (44)

Trupul este o realitate tainică la care ar fi bine să fim mai atenți. În el multiplicitatea părților acționează ca o unitate, mișcate de suflarea aceluiași duh. Același lucru se va întâmpla în împărăția lui Dumnezeu, când revărsarea universală a harului lui Dumnezeu va mișca ființele ce se vor deschide lucrării Lui. Paradoxal, însă, libertatea unei făpturi numai atunci își află esența când își impropriază harul divin, pentru că abia odată cu stabilitatea în bine capătă posibilități nebănuite, înscrise în potența sa de chip, răul fiind mărginit de propria sa contrarietate, de caracterul său distructiv ce devine inevitabil autodistructiv.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (43)

Parabola Fiului risipitor ne înfățișează răsturnarea de perspectivă din viața fiului celui ce a risipit avuția părintească și modul în care privirea lui asupra existenței se limpezește, realizând starea sa decăzută, de rob între străini, și dorul după recâștigarea condiției sale filiale. Este o imagine a omului căzut în robia patimilor ce printr-o profundă schimbare a minții (metanoia) se trezește la viața duhovnicească, realizând nevoia ființială de întoarcere cu fața către Dumnezeu, de recâștigare a chipului pierdut, de fiu al Tatălui Ceresc. Și odată cu pregustarea din realitățile veșnice prin atingerea harului divin ordinea priorităților sale în lume se schimbă. Prezența lui Dumnezeu devine mediul ce străluminează conștiința umană, astfel încât alegerile voinței omului urmează voii lui Dumnezeu. Într-o asemenea stare, orice pierdere și orice suferință sunt suportabile, mai puțin pierderea legăturii cu Dumnezeu și suferința despărțirii de El, ce ne lipsește de chipul iubirii, de rodul ființial al vieții.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (42)

Pregătirea pentru martiriu/mărturisire duce la schimbări în calitatea actului conștient, traduse printr-o lectură a lumii și a întâmplărilor lumii în lumina iconomiei divine. Firele istoriei personale și universale se împletesc într-o textură a înțelegerii ce reține căldura dragostei și purtării de grijă dumnezeiești. De aceea, reacțiile umane sunt echilibrate și străluminate de această vedere în profunzime a lumii și finalității ei. Bucuriile pământești sunt temperate (dar și, paradoxal, adâncite) de luciditatea și realismul unei priviri ce realizează cu tristețe (în)depărtarea lumii de Dumnezeu, iar durerile pământești sunt temperate și alinate de simțământul apropierii personale de Hristos, de dulceața darului lăuntric al Sfântului Duh, de bucuria îmbrățișării de taină a Tatălui Ceresc.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (41)

Așezarea ființei umane ce face posibilă o asemenea consistență a dragostei de Dumnezeu și de oameni ce copleșește frica de moarte și egoismul caracteristic stării de cădere nu este de cele mai multe ori un fapt apărut brusc, dintr-o fericită întâmplare, ci e urmarea unei familiarizări îndelungate cu viața dumnezeiască, consecința (supra-)firească a deprinderii gustului împărtășirii cu cele dumnezeiești.

Astfel, Botezul e acea tainică îmbrăcare în Hristos ce înnoiește firea și îi redăruiește potențele îndumnezeirii, este acea șansă ce ne este dăruită de a ne face locaș și altar al Sfintei Treimi, pentru a împlini în ultimă instanță așteptarea întregii creații de a fi transfigurată prin liturghisirea omului. Și chiar dacă mai păcătuim după Botez, pecetea Botezului rămâne pe ființa noastră ca o urmă neștearsă care ne face să resimțim mai profund arsura cauzată de păcat și dorul după Dumnezeu ce ne poate, el, întoarce până și din cele mai mari rătăciri.

Taina Sfintei Mirungeri este, la rândul ei, cea prin care primim pecetea darului Sfântului Duh, ce ne călăuzește în chip nevăzut pe tot parcursul existenței, făcându-ne simțirea înțelegătoare și înțelegerea simțitoare, susținându-ne în miezul celor mai grele încercări ale existenței, întorcându-ne cu fața spre Hristos și sădind în noi conștiința filială în raport cu Tatăl Ceresc.

Taina Pocăinței sau Mărturisirii ne deschide cerurile, cu alte cuvinte ne face să realizăm cât de nedespărțite sunt pentru mântuirea noastră dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele, însăși curățirea și dezlegarea ființei noastră de păcate având loc prin lucrarea dumnezeiască trecută printr-un om, preot și duhovnic. Simțământul ușurării ființei de după spovedanie e o simțire sporită a prezenței lui Dumnezeu ce susține pe mai departe ființa și voința umană în toate încercările vieții, oferindu-i o altă savoare a vieții, ce ajunge să eclipseze îndulcirea cu păcatele, și să descopere în ultimă instanță amărăciunea înstrăinării de Dumnezeu.

Taina Sfântului Maslu este taina prin care primim în ființa noastră lucrarea vindecătoare a lui Dumnezeu, atât în ce privește sufletul, cât și trupul.

Taina Preoției este taina prin care Dumnezeu ne arată cât de mult îl iubește pe om, încât dorește ca însăși lucrarea lui de sfințire a lumii să fie săvârșită și Trupul lui Hristos însuși să se clădească prin liturghisirea unor oameni, a preoților ce primesc putere de Sus ca să săvârșească Tainele dumnezeiești. În fapt, Biserica întreagă e liturghisitoare a Tainelor, dar preotul este investit cu acest dar mai presus de fire de a chema revărsarea harului lui Dumnezeu prin Sfintele Taine ale Bisericii și a ne sta înainte ca o făclie ce ne luminează conștiința propriei meniri.

Taina Nunții este taina unirii între un bărbat și o femeie ce se fac biserică a nașterii chipului lui Dumnezeu în lume.

Taina Sfintei Euharistii sau Împărtășiri este cea a alipirii noastre la Trupul lui Hristos cel înviat, este pregustarea învierii noastre întru veșnicia pururea fericită a Împărăției lui Dumnezeu. Este Taina prin care Sfânta Treime își face sălaș în noi. Simțirea acestei prezențe neprețuite e tăria neclătinată de păcat și de moarte, pe care primind-o în ființa noastră, realizăm cu adevărat valoarea vieții noastre, ce stă în posibilitatea rodirii chipului ce ne-a fost dat.

Puterea de a trece prin martiriu au avut-o așadar sfinții nu doar pe baza unei convingeri asumate și nestrămutate, ci în primul rând ca pe expresia simțirii participării la condiția Trupului Înviat al lui Hristos, expresia prezenței și a dragostei lui Dumnezeu pentru care viața aceasta pământească nu mai poate rămâne un scop în sine, ci e chemată la desăvârșire în ambianța harului divin.

Florin Caragiu