Școala Martiriului (41)

Așezarea ființei umane ce face posibilă o asemenea consistență a dragostei de Dumnezeu și de oameni ce copleșește frica de moarte și egoismul caracteristic stării de cădere nu este de cele mai multe ori un fapt apărut brusc, dintr-o fericită întâmplare, ci e urmarea unei familiarizări îndelungate cu viața dumnezeiască, consecința (supra-)firească a deprinderii gustului împărtășirii cu cele dumnezeiești.

Astfel, Botezul e acea tainică îmbrăcare în Hristos ce înnoiește firea și îi redăruiește potențele îndumnezeirii, este acea șansă ce ne este dăruită de a ne face locaș și altar al Sfintei Treimi, pentru a împlini în ultimă instanță așteptarea întregii creații de a fi transfigurată prin liturghisirea omului. Și chiar dacă mai păcătuim după Botez, pecetea Botezului rămâne pe ființa noastră ca o urmă neștearsă care ne face să resimțim mai profund arsura cauzată de păcat și dorul după Dumnezeu ce ne poate, el, întoarce până și din cele mai mari rătăciri.

Taina Sfintei Mirungeri este, la rândul ei, cea prin care primim pecetea darului Sfântului Duh, ce ne călăuzește în chip nevăzut pe tot parcursul existenței, făcându-ne simțirea înțelegătoare și înțelegerea simțitoare, susținându-ne în miezul celor mai grele încercări ale existenței, întorcându-ne cu fața spre Hristos și sădind în noi conștiința filială în raport cu Tatăl Ceresc.

Taina Pocăinței sau Mărturisirii ne deschide cerurile, cu alte cuvinte ne face să realizăm cât de nedespărțite sunt pentru mântuirea noastră dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele, însăși curățirea și dezlegarea ființei noastră de păcate având loc prin lucrarea dumnezeiască trecută printr-un om, preot și duhovnic. Simțământul ușurării ființei de după spovedanie e o simțire sporită a prezenței lui Dumnezeu ce susține pe mai departe ființa și voința umană în toate încercările vieții, oferindu-i o altă savoare a vieții, ce ajunge să eclipseze îndulcirea cu păcatele, și să descopere în ultimă instanță amărăciunea înstrăinării de Dumnezeu.

Taina Sfântului Maslu este taina prin care primim în ființa noastră lucrarea vindecătoare a lui Dumnezeu, atât în ce privește sufletul, cât și trupul.

Taina Preoției este taina prin care Dumnezeu ne arată cât de mult îl iubește pe om, încât dorește ca însăși lucrarea lui de sfințire a lumii să fie săvârșită și Trupul lui Hristos însuși să se clădească prin liturghisirea unor oameni, a preoților ce primesc putere de Sus ca să săvârșească Tainele dumnezeiești. În fapt, Biserica întreagă e liturghisitoare a Tainelor, dar preotul este investit cu acest dar mai presus de fire de a chema revărsarea harului lui Dumnezeu prin Sfintele Taine ale Bisericii și a ne sta înainte ca o făclie ce ne luminează conștiința propriei meniri.

Taina Nunții este taina unirii între un bărbat și o femeie ce se fac biserică a nașterii chipului lui Dumnezeu în lume.

Taina Sfintei Euharistii sau Împărtășiri este cea a alipirii noastre la Trupul lui Hristos cel înviat, este pregustarea învierii noastre întru veșnicia pururea fericită a Împărăției lui Dumnezeu. Este Taina prin care Sfânta Treime își face sălaș în noi. Simțirea acestei prezențe neprețuite e tăria neclătinată de păcat și de moarte, pe care primind-o în ființa noastră, realizăm cu adevărat valoarea vieții noastre, ce stă în posibilitatea rodirii chipului ce ne-a fost dat.

Puterea de a trece prin martiriu au avut-o așadar sfinții nu doar pe baza unei convingeri asumate și nestrămutate, ci în primul rând ca pe expresia simțirii participării la condiția Trupului Înviat al lui Hristos, expresia prezenței și a dragostei lui Dumnezeu pentru care viața aceasta pământească nu mai poate rămâne un scop în sine, ci e chemată la desăvârșire în ambianța harului divin.

Florin Caragiu