În
volumul „Poveste fără sfârșit”, de Michael Ende,
în personajul principal Bastian are loc la un moment dat un fel de răsturnare a
ordinii nevoilor sau priorităților. În măsura în care nevoia lui de a mânca
scădea, „se
trezea în el un dor de cu totul alt fel, o dorință cum nu mai simțise niciodată
până atunci și care se deosebea în toate privințele de toate dorințele sale
trecute”. Această dorință ultimă pe care a regăsit-o era chiar cea
de a iubi, care era adevărata sa voință. În sens creștin, este revelația faptului că mai adâncă și
mai autentică decât voința de supraviețuire e voința izvorâtă din însuși
chipul nostru pecetluit de iubirea
Sfintei Treimi. Această voință se împletește cu voia dumnezeiască, resimțind în
sânurile sale dorul părtășiei la comoara ei infinită. Bastian realizează însă
dificultatea de a iubi, și i se spune că va putea s-o facă abia atunci când va
fi băut din apa vieții. Apa vieții închipuie în creștinism taina Logosului
întrupat, prin care Dumnezeu sălășluiește în inima omului, în așa măsură încât
ajungem să iubim cu iubirea cu care El ne iubește. Doar această iubire
desăvârșită alungă frica, ne spune sfântul Apostol Ioan, întrucât „Dumnezeu
este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne
întru el” (I In. 4, 16). Așa putem înțelege cum au putut depăși sfinții martiri
spaima firească în fața chinurilor și morții, având în ei dorul de Dumnezeu și însăși
apa vieții, iubirea Sfintei Treimi devenită atât de intimă lor.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu