Școala Martiriului (40)

În volumul „Poveste fără sfârșit”, de Michael Ende, în personajul principal Bastian are loc la un moment dat un fel de răsturnare a ordinii nevoilor sau priorităților. În măsura în care nevoia lui de a mânca scădea, „se trezea în el un dor de cu totul alt fel, o dorință cum nu mai simțise niciodată până atunci și care se deosebea în toate privințele de toate dorințele sale trecute”. Această dorință ultimă pe care a regăsit-o era chiar cea de a iubi, care era adevărata sa voință. În sens creștin, este revelația faptului că mai adâncă și mai autentică decât voința de supraviețuire e voința izvorâtă din însuși chipul nostru pecetluit  de iubirea Sfintei Treimi. Această voință se împletește cu voia dumnezeiască, resimțind în sânurile sale dorul părtășiei la comoara ei infinită. Bastian realizează însă dificultatea de a iubi, și i se spune că va putea s-o facă abia atunci când va fi băut din apa vieții. Apa vieții închipuie în creștinism taina Logosului întrupat, prin care Dumnezeu sălășluiește în inima omului, în așa măsură încât ajungem să iubim cu iubirea cu care El ne iubește. Doar această iubire desăvârșită alungă frica, ne spune sfântul Apostol Ioan, întrucât „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I In. 4, 16). Așa putem înțelege cum au putut depăși sfinții martiri spaima firească în fața chinurilor și morții, având în ei dorul de Dumnezeu și însăși apa vieții, iubirea Sfintei Treimi devenită atât de intimă lor.  

Florin Caragiu