Școala Martiriului (64)

Cartea lui Iona ne vorbește despre importanța urmării propriei meniri și despre valoarea pocăinței. În centrul acestui text stă în mod surprinzător „schimbarea minții” (metanoia) lui Dumnezeu ca răspuns la pocăința omului. Iona intuiește această posibilitate și fuge de riscul unei proorociri care are șansa să apară ca una falsă tocmai prin anularea ei ca urmare a revărsării milostivirii divine. Însă iconomia divină îl ocrotește și-l poartă chiar și în pântecele unei balene spre împlinirea misiunii încredințate. Și lucrul de care se temea Iona se împlinește: adânca pocăință a locuitorilor cetății amenințate cu pieirea atrage după sine schimbarea hotărârii lui Dumnezeu. E uimitor cum cuvântul aparent imuabil al lui Dumnezeu cuprins într-o proorocie poate fi deturnat de pocăința umană. Vedem aici în modul cel mai clar inexistența unui destin imuabil, de forma unei legi inflexibile, câtă vreme avem un Dumnezeu în Persoană care stă la baza legilor creației. Iona apoi se revoltă în fața aparentei injustiții căreia i-a căzut victimă, și Dumnezeu îi pune înainte o situație ca pe un exemplu foarte simplu și convingător: Iona e mângâiat în asprimea arșiței de umbra unui vrej, dar într-o zi la revărsatul zorilor vrejul e ros de un vierme și această mângâiere piere, vântul dogoritor aducând cu sine o disperare de moarte. La tânguirea lui Iona că a fost lipsit de acoperământul său, Dumnezeu îi pune înainte motivul pentru care nu a împlinit proorocia: pocăința umană „umbrește” și „mângâie” pe Dumnezeu Cel atotprezent în „arșița” patimilor lumii. În fond, lecția acestei întâmplări este că destinul lumii raportat la Dumnezeu are substanță dialogală, și că putem să ne schimbăm propriul destin printr-o înnoire lăuntrică.  

Florin Caragiu