Lupta
lui Iacov cu îngerul surprinde printr-o schimbare a motivației
confruntării: nu este o luptă pentru anihilarea sau subjugarea Celuilalt, ci
pentru binecuvântarea din partea Lui (vezi Fac. 32, 24-30). Acesta este și
sensul nevoinței creștine: măsurarea forțelor cu Cel minunat, a cărui vedere la
față dăruiește mântuirea. Paradoxal, în lupta lui Iacov cu îngerul semnul
biruinței este rana de la coapsă, indiciul unui destin purtător de cruce, care
asumă cu dragoste și compasiune fragilitatea și vulnerabilitatea lumii. Dar
chiar și în confruntarea cu aproapele noblețea și sfințenia umană câștigă un cuvânt
bun, de respect și prețuire din partea oponenților. Aceasta pentru că aproapele, fie el și
vrăjmaș, e cuprins în intenționalitatea comunională ce dezamorsează lăuntric
conflictul finalităților. Iubirea de vrăjmași (Mt. 5, 44; Lc. 6, 35) exprimă
aceeași transformare a logicii adversative într-o logică iconică, printr-o
armonizare a voinței, simțirii și gândirii cu intenționalitatea euharistică a
conștiinței.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu