Fiecare
confruntare cu o patimă este pe undeva un martiriu, o mărturisire a faptului că
iubești pe Dumnezeu și asprimea unui urcuș duhovnicesc mai mult decât acea
aparent dulce alunecare pe panta păcatului care în cele din urmă sleiește
puterile ființei și dă rodul amar al durerii, frustrării, contrarietății. În
plus, dacă memoriile binelui sădite în ființa noastră îi dau o consistență
luminoasă, o tărie a afirmării întru chipul dragostei, memoriile răului săvârșit
constituie focare explozive ale autodistrugerii, ale estompării până la
întunecare a chipului iubirii dumnezeiești pecetluit pe ființa noastră. La
ieșirea sa din această lume, aceste memorii ale binelui sau răului constituie
zestrea noastră pământească, materialul ce intră cumva în alcătuirea locașului nostru
de după moarte. Starea de martiriu este așadar caracterizată de o dispoziție de
a înainta contra curentului decadent al lumii, de a suferi greutățile acestei
asumări cu bucuria că la capătul drumului ne așteaptă Izvorul de Viață
dumnezeiesc și, mai mult, că pe tot parcursul drumului suntem mângâiați și
călăuziți de Sfântul Duh.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu