Superstiția
are la bază frica oarbă a unei persoane ce vrea să blocheze calea unui rău real,
presupus sau imaginat printr-un gest cu conotație magică, sau prin interpunerea
unui obiect cu aceeași conotație. Problema superstiției este că în lipsa unui
act de conștiință asumat aceste demersuri apar ca o refulare a răului într-o
zonă inconștientă, și efectul dramatic este multiplicarea lui în forul lăuntric,
acolo unde nu mai există alte posibilități de risipire a răului decât
conștiința însăși și cugetul inimii ce înclină spre bine. De aceea în confruntarea
cu răul nu sunt de folos mijloacele magice, exterioare, ce riscă să mute
războiul nevăzut din afară înăuntru (și prin urmare să-l adâncească și să facă ființa tot mai expusă la rău prin obișnuința neexercitării conștiinței, ce slăbănogește capacitatea de înclinare a cugetului spre bine), ci e nevoie de pocăință (metanoia), de o schimbare a minții
astfel încât harul prezenței lui Dumnezeu să facă ființa umană inaderentă la
rău. Corespondența magică între unele gesturi sau obiecte și anumite stări de
spirit poate constitui tocmai o poartă de acces a răului, prin fixația fricii
ce blochează desfășurarea firească a actelor de conștiință. În cazul gesturilor
și lucrurilor cu conotație liturgică, se întâmplă contrariul: esențială aici
este invocarea și asumarea conștientă, iubitoare a prezenței Duhului Sfânt ce lucrează
prin ele. Este adevărat că de lucrurile sfinte te apropii cu frică și cutremur, dar nu este vorba de o reacție adversativă, ci de una de aderență la taina dragostei dumnezeiești, care, odată cu sălășluirea ei în inimă, topește orice teamă.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu