Rugul aprins
văzut de sfântul prooroc Moise la muntele Horeb a devenit emblematic pentru isihasmul creștin. Este un
fenomen ce închipuie un nou mod de viață determinat de prezența lui Dumnezeu ce
se face arătată lumii: rugul arde, dar nu se mistuie (Ieș. 3, 3). Locul în care
apare devine loc sfânt, pe care nu se cuvine a călca încălțat (Ieș. 3, 5), cu
alte cuvinte atingerea prezenței lui Dumnezeu trebuie să fie primită într-o
stare de deschidere a ființei, fără platoșe de apărare și fără teamă de
asperitățile drumului. Vălul cu care își acoperă Moise fața (Ieș. 3, 6) nu este
decât semnul smereniei, închipuind modul vederii lui Dumnezeu prin chipul
întrupării/pogorârii divine. Aici Dumnezeu își revelează numele de „Cel ce este” (Ieș.
3, 14), care indică faptul că nu este supus curbei descendente a vieții spre
moarte, ci îmbrățișarea Lui logosică stă la baza întregii ontologii create, fiind
El Cel ce a creat și susține existența în traiectoria sa spre cele veșnice. Semnul
faptului că Dumnezeu l-a trimis pe Moise și este în mod nevăzut alături de el este
închinarea în acest loc sfințit de prezența divină (Ieș. 3, 12). Închinarea este astfel chipul de altar intențional al prezenței dumnezeiești.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu